Despre fostul agent DIE (Departamentul de Informaţii Externe), Constantin Răuţă, prea puţini au auzit. El a fost reabilitat, după o condamnare la moarte (sentinţa nr.133/1974 a Tribunalului militar Bucureşti), în urma defectării în SUA, în 1973, iar zilele trecute a depus jurământul la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din Bucureşti, angajându-se „să fie devotat patriei şi poporului său, să apere drepturile şi interesele naţionale, să respecte Constituţia şi legile ţării”. Un jurământ de credinţă la fel de sincer, la fel de convingător şi de vibrant ca şi cel militar, depus în momentul recrutării sale ca ofiţer de informaţii externe, cu gradul de locotenent major, la 1 iunie 1971. Povestea lui Constantin Răuţă, parţial prezentată de ziarista Lucia Hossu Longin în cartea sa „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa” (editura Humanitas, 2009) nu are nimic spectaculos. În afara prieteniei sale cu Pacepa, despre care istoricul american Larry Watts, consultant RAMD Corporation, un specialist avizat în chestiuni de intelligence, în cartea sa „Fereşte-mă Doamne de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România” (editura RAO, 2011), pune multe lucruri la punct. În opinia fostului om al CIA la Bucureşti, cu acces la arhivele STASI, dar şi la documentele declasificate ale CIA „Pacepa a fost agent sovietic”, ceea ce răstoarnă complet teoriile oficiale de până acum. „Preşedintele Carter a ştiut de la bun început că este agent sovietic”. Afirmaţie pe care a întărit-o şi ambasadorul Cristian George Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, în alocuţiunea sa din 28 mai a.c., cu prilejul lansării volumului menţionat la târgul de carte Bookfest 2011, la Bucureşti. Pe scurt, Constantin Răuţa a plecat în Italia în 1972, cu o bursă ONUDI, obţinută înainte de a fi admis în serviciul de spionaj de la Bucureşti. Peste mai puţin de o lună şi jumătate a fost rechemat în ţară, imputându-i-se un comportament suspect în Italia, susţine Mihai Pelin în cartea sa „Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică”. S-a decis exmatricularea sa din serviciul de spionaj, însă chestiunea a fost mereu amânată, Constantin Răuţă fiind trimis, între timp, cu diverse misiuni specifice, de regulă constând în asigurarea electronică a reprezentanţelor diplomatice româneşti, în Iugoslavia, Cipru şi Israel. Într-o ultimă misiune, în 1973, a fost trimis în SUA, atât pentru a depista eventualele microfoane instalate de americani în ambasada română de la Washington, cât şi în calitate de curier diplomatic. Ajuns pe aeroportul din New York a dispărut, împreună cu documentele aflate asupra sa. Peste numai două zile, la 26 noiembrie 1973, autorităţile americane au anunţat partea română că ofiţerul Constantin Răuţă a hotărât să rămână în SUA, restituind ambasadei române din Washington plicul cu documentele sosite de la Bucureşti. Totul se întâmpla în ajunul uneia dintre vizitele întreprinse de Nicolae Ceauşescu peste ocean şi americanii s-au străduit să-i atenueze idiosincrasiile. Ulterior, serviciul de spionaj de la Bucureşti a reuşit să-i identifice domiciliul şi locul de muncă din spaţiul american, s-a pus la cale şi o acţiune de lichidare a sa, însă aceasta a fost stopată pe ultima sută de metri. Pentru DIE, defectarea lui Constantin Răuţă n-a fost un cutremur, cum avea să fie, cinci ani mai târziu, cea a lui Ioan Mihai Pacepa. Discuţia, atâta câtă poate exista, este de altă natură. În 1973, Constantin Răuţă avea 30 de ani şi n-avea nici o treabă cu „lupta împotriva comunismului”. La Bucureşti, dar şi în restul ţării, se respira convenabil. Încă. Din funcţia pentru care optase, de bună voie, de arhitect al unui edificiu, ce avea să devină sinistru, nu se putea ieşi decât cu picioarele înainte. Dacă se săturase „de comunism” şi de Ceauşescu avea la îndemână soluţia demisiei şi a sinuciderii, însă în propria ţară, acolo unde depusese jurământul militar, care nu era adresat conducătorului vremelnic, ci României. Laşitatea lacomă ridicată la rang dizidenţă n-are nici o justificare morală. Constantin Răuţă a vândut informaţii serviciilor americane, în cazul că a avut ceva de vândut. Alţii au vândut până s-au spetit la Liubianka. Nu există trădări bune şi trădări proaste. Onor lui Constantin Răuţă, asta se ordonă unei ţări aflată în genunchi, cu mâinile legate la spate, pe malul gropii. Să nu ne mai uimim atunci de ceea ce fac imbecilii de parlamentari cu votul obţinut de la popor, fiindcă n-are rost, întrucât la români trădarea e o vocaţie funciară, graţiată în timp. Vorba primarului PDL al Braşovului: „care ar fi problema cu înfiinţarea Ţinutului Secuiesc”?
