Ca de fiecare dată la jumătatea lui septembrie, şi astăzi şcolile îşi deschid larg porţile, într-un climat în care culoarea festivului pare să-şi mai piardă, din nou, ceva din aura ei consacrată de tradiţie. Identitatea umbrelor se sprijină pe cam aceleaşi realităţi, triste şi insultătoare: carenţe, multe şi ştiute, ale bazei materiale, abandonarea unor unităţi prin comasare (cu efecte încă neraţionalizate), o mobilitate a cadrelor din varii şi nu totdeauna temeinic justificabile motive. Şi, probabil cea mai gravă dintre toate aceste neajunsuri: salarizarea precară a dascălilor cu un dublu efect, al vulnerabilităţii lor în ordinea existenţei cotidiene şi, deopotrivă, minimalizarea, cu riscul chiar al compromiterii pe termen lung, a înseşi statutului social al breslei ca atare. O breaslă căreia tradiţia – mult mai săracă în oferte – i-a conferit şi conservat un loc privilegiat aşezându-i pe dascăli la temelia culturii şi civilizaţiei noastre,
Şi, totuşi, poate că, prinşi de decor şi de briza aerului festiv, multe dintre aceste neîmpliniri vor fi, câteva ceasuri, aruncate în uitare. Părinţi şi copii, dascăli şi oficiali ai administraţiei Ţării se vor regăsi, într-un scurt moment de comuniune, în avanscena acestui nou an de învăţământ ceva mai edificaţi şi, deci, mai mişcaţi în perspectiva unor responsabilităţi încă neasumate la nivelul urgenţei lor. Nu neg, se vor fi făcut şi lucruri nune; îmi deleg capacitatea de evaluare a unor noutăţi propuse şi implementate în programele şcolare. Şi, ca atare, nu calific, dar nu mă opri să exprim temerea, alimentată de lunga experienţa a ultimilor ani, ca nu cumva şi aceste noutăţi să intre în mecanismul odios al unor experimente care, în ultimele două decenii, au declasat, semănând confuzie, rolul şcolii.
Provocări, mai mari ori mai mici, vin din toate direcţiile: de la impactul erei cibernetice, cu globalizarea al cărui efect la vedere este o omogenizare de gusturi, de gesturi şi de atitudini într-un amendabil dispreţ al bunei educaţii de odinioară, până la inegalitatea socială, tradusă, în educaţie, prin inegalitate de şanse.
Şi cea mai mare provocare îşi are originea şi resortul în chiar starea societăţii româneşti, aflate, acum, mai mult decât oricând, într-o stare de fierbere şi de confuzie, animată de strigăte belicoase, de mişcări de masă şi de confruntări ale unor facţiuni la capătul cărora niciun profet nu-şi permite vreun pronostic. O societate bolnavă, deci, la care şcoala, cu experimentele deseori năstruşnice şi cu pierderea funcţiei ei formatoare de caractere civice şi etice, îşi denunţă, dezolată, neputinţele. Rezultatele, calificate catastrofale, de la sesiunile de bacalaureat din această vară sunt doar indiciile vizibile ale unei degringolade fără soluţii. Exhibarea, masivă şi liberistă, zi de zi şi ceas de ceas, în spaţiul mediatic uneori generos la limita penalului, a unor false valori, a unei false culturi, cu protagonişti semidocţi, agramaţi, deloc diferiţi de noua categorie a interlopilor încă neconceptualizată sociologic, toate devin, la o analiză mai atentă, nu doar alternative (proaste, fireşte, dar ce mai contează!) la… şcoală şi educaţie, ci, vai, chiar nişte „modele” de urmat.
