Fusesem înştiinţaţi, şi nu ne îndoiam, în urma unui Colegiul Prefectural, ţinut acum trei-patru săptămâni, că urmează o perioadă de secetă prelungită, în lunile iunie, iulie şi august. De la acea avertizare hazardată, care presupunea umplerea canalelor magistrale cu apă în vederea pornirii inundaţiilor, acolo unde este posibil, tot plouă. Benefic într-o măsură, păgubitor într-o altă măsură. Benefic fiindcă, în Dolj, dacă nu plouă 10-14 zile, se vorbeşte de secetă, păgubitor pentru că este perturbată cea mai importantă lucrare agricolă a anului, cardinală într-o logică sănătoasă, care rămâne strânsul grâului. Şi anul acesta se putea vorbi de o bună producţie în aproape toate zonele Doljului, ca o împlinire îndelung aşteptată. Şi deja au început grijile legate de tergiversarea recoltatului şi, implicit, calitatea grâului. Mai spunem o dată: cea mai importantă bogăţie a Doljului. Veştile care vin din toate părţile judeţului sunt identice: se acţionează în ferestrele dintre ploi şi febrilitatea de circumstanţă s-a sublimat în îngrijorare. Toate bazaconiile, care se comentează cu frenezie zilnic, nu prezintă vreo importanţă economică sau de altă natură în faţa grâului. Cel puţin la Dolj, judeţ care contează în ceea ce s-ar putea numi „balanţa cerealieră a ţării”. La Camera Agricolă Dolj, o instituţie care ar trebui să fie altceva, decât ceea ce este în prezent, nu din vina celor de acolo, se acceptă că pe toată întinderea judeţului, în discuţie sunt vreo 176.000 de hectare cu grâu şi circa 24.000 de hectare cu triticale, orz şi orzoaică. La forţa mecanică existentă, mare nevoie nu ar fi de multe zile cu soare. Numai că întinderea perioadei de recoltare nu înseamnă altceva decât pierdere cantitativă, şi mai ales calitativă de producţie. Fiorii spaimei traversează doar pe cei direct implicaţi, deşi grâul e altceva, aşa cum am spus-o repetat. El este prezent în orice act al vieţii, inclusiv în gestul pomenirii morţilor. Vremea, în înţelesul nu de curgere a timpului, ci de potenţare a generozităţii pământului, încurcă neaşteptat lucrurile. Iar supărarea grâului, ameninţat cu „înnegrirea” spicului, nu convine, ca să nu spunem că induce disperarea. Asta la o socoteală amănunţită. Un armistiţiu cu cerul încă nu s-a pomenit, aşa că se speră într-o reapariţie a soarelui şi o strălucire a acestuia, specific lunii lui cuptor. Deşi nepăsarea firii are, ne dăm seama, destui părtaşi. Inclusiv în rândul celor care ar trebui să aibă somnul tulburat noaptea.
