Ordinul de retragere dat de poliţie manifestanţilor din Piaţa Taksim lasă un gust mai amar decât cel al premierului Recep Tayyip Erdogan, care tocmai a adoptat săptămâna trecută o lege ce restricţionează desfacerea de băuturi alcoolice. Sâmbătă seara, zeci de mii de tineri turci au umplut Piaţa Taksim, ţinând în mâini căni cu berea naţională Efes. Până în zori au celebrat victoria lor. „În sănătatea lui Erdogan” a fost sloganul de succes, în faţa neînlocuitului „Erdogan demisia”. Mobilizarea contra unei reurbanizări controversate, vizând distrugerea parcului Gezi, unde autorităţile din Istanbul plănuiesc să construiască un centru comercial, lansată iniţial de câţiva militanţi, s-a transformat într-o contestare a guvernului şi a şefului acestuia. Centrul Istanbulului a devenit un defulator al resentimentelor acumulate de o parte a populaţiei, cu turcii laici în frunte. Restricţiile contra consumului de alcool, interzicerea pilulelor contraceptive sunt considerate intruziuni în viaţa privată, atacuri asupra unui mod de viaţă. Protestele au luat amploare şi s-au extins în toată Turcia. Paradoxal, televiziunile turce n-au transmis, exceptând Halk TV şi Ulusal Kanal, nici o ştire despre ceea ce se întâmplă. Dintr-odată, motivul protestului nu l-a mai constituit distrugerea parcului, ci guvernarea autoritară a premierul Recep Tayyip Erdogan şi a partidului lui, AKP. Ziariştii străini acreditaţi în Turcia opinează că intervenţia în forţă, cu gaze lacrimogene, a poliţiei a fost disproporţionată, străzile din Istanbul şi Ankara fiind pline de capsule de gaz goale. Protestul a reuşit să adune laolaltă grupuri cunoscute pentru adversitatea lor, precum liberali de stânga cu naţionalişti, kurzi împreună cu turci sau galeriile cunoscutelor echipe de fotbal Galatasaray, Fenerbahce şi Besiktas. Erdogan a venit la putere în 2002, ţara sa fiind considerată un exemplu de democraţie cu populaţie musulmană. Creşterea economică a fost constantă de-a lungul unui deceniu şi, mai mult, a atribuit CEDO supremaţia peste instanţele naţionale, ceea ce a adus Turcia în pragul negocierilor de aderare la UE. Ceea ce se întâmplă acum la Instanbul este una dintre cele mai mari provocări din cei 11 ani de când se află la putere. Erdogan este acuzat că promovează o agendă islamică. De fapt, toată lumea arată cu degetul spre deriva autoritară şi deja se spune că în 2015 Erdogan ar putea candida pentru funcţia de preşedinte al ţării, care va fi ales pentru prima dată prin vot universal. Se mai spune că proiectul politic cheie al premierului este adoptarea unei noi Constituţii, în care să introducă un sistem de guvernare mai degradă prezidenţial decât parlamentar, cu puteri sporite pentru şeful statului.
Twitter şi Facebook sunt două mijloace de comunicare privilegiată, multe informaţii circulă astfel. Tăcerea presei locale este oribilă, încât CNN turc este numit acum CNN Pinguin. Această revoltă poate fi rezumată prin două realităţi: tinerii studenţi se revendică din Mustafa Kemal Ataturk, considerând că şi acesta este în stradă, pentru a denunţa puterea excesivă a AKP, dar există, de asemenea, şi o altă realitate, Alevis, negată de media. Această minoritate religioasă în Turcia denunţă politica fondată pe sunismul lui Erdogan, care se traduce prin politica sa contra lui Bashar al-Assad şi numele ales pentru viitorul pod de la Istanbul, Selim I sau Yavuz Sultan Selim, sultanul ucigaş al Alevis.
