Memoria multora e scurtă, dar asta le face bine, aşa cum le face şi compania reciprocă. Îm urmă cu nişte ani, nu aşa mulţi, mai exact prin octombrie 1999, am avut ceea ce la vremea respectivă s-a numit „scandalul manualelor”. Sacrificarea eroilor şi a multor evenimente, în spiritul „noii istorii”, cum afirma şi Lucian Boia, nu a fost deloc o soluţie inspirată. Cel mai înjurat manual de istorie a fost cel coordonat de un anume Sorin Mitu (Editura Sigma), cu proeminente opţiuni politice, şi asupra acestuia s-a revărsat întreaga mânie. Iar printre cei mai vehemenţi politicieni ai vremii s-a aflat şi senatorul Sergiu Nicolaescu, stins recent din viaţă, în calitatea sa de regizor al unor filme de propagandă a regimului comunist, al căror mesaj naţionalist are efecte şi astăzi. Printre acestea şi „Mihai Viteazul” (premierea a avut loc la 13 februarie 1971). S-a pus problema ca manualul de istorie al lui Sorin Mitu pentru ultima clasă de liceu, altminteri excentric, să fie ars în piaţa publică, dar inclusiv moţiunea care solicita retragerea acestuia a fost respinsă. Guvernul Radu Vasile n-a căzut din cauza istoriei, dar s-a făcut ţăndări la puţin timp, când premier a fost numit Mugur Isărescu. Oricum, s-a reţinut ceva: GDS şi majoritatea membrilor Facultăţii de istorie din Bucureşti s-au pronunţat, în toiul polemicii aprinse, pentru respectarea profesionalismului şi a dreptului la exprimare necenzurată. Academia Română s-a alătura corului denigrator, lansând ideea ca manualele să fie vizate „de cei mai înţelepţi dintre noi”, ca un recurs la autoritate. Reacţiile „anti-Mitu”, justificate în bună măsură, plecau de la superficialitatea cu care era abordată anvergura domnitorului Mihai Viteazul, „personajul preferat al istoricilor români”. Din păcate, nici manualele apărute la alte edituri (Humanitas, RAO şi All) nu erau scutite de erori şi contradicţii, prezentând un Mihai Viteazul confuz, încât s-a acreditat ideea că singurul manual conceput într-un spirit diferit a fost cel apărut sub îndrumarea istoricului Ioan Scurtu, de la Facultatea de istorie a Universităţii Bucureşti. Mihai Viteazul i-a unit într-adevăr pe români, dar nu la 1600, ci postum, la 1918. Aşa cum opinează Lucian Boia în cartea sa, bine primită, „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (Ed. Humanitas, 2011), „o istorie unică este o utopie”, dar şi prea multe voci pe o temă delicată, generoasă, spunem noi, nu pot genera decât o confuzie de nedescris. Chiar dacă o concluzie precum aceea că „nu avem ce învăţa de la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice, fiindcă problemele prezentului se rezolvă cu mijloacele prezentului şi din perspectiva prezentului” merită discutată. Fiindcă, de pildă, pentru istoricul C.C. Giurescu istoria avea menirea de a întreţine „sentimentele de mândrie naţională şi de absolută încredere în viitorul poporului şi statului nostru” („Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand I”, Ed. Cugetarea, 1943). Neîndoielnic, obiectivitatea istoricilor s-a dovedit imposibilă. Ea a flotat permanent. Când efemerul rector al Universităţii Bucureşti P.P. Panaitescu, consacrat prin episodul său legionar, dar şi prin „Monografia Mihai Viteazul”, evoca, patetic, „clopotele de la Mănăstirea din dealul Târgoviştei, care îl plâng pe Mihai Vodă”, asociindu-le cu buciumul de pe dealul Siretului, care trezeşte numele lui Ştefan al Moldovei („Cuvântul” din 20 noiembrie 1940), fără nici o referire la Craiova, al cărei ban a şi fost Mihai Viteazul, atunci suntem în faţa unei obiectivităţi istorice mutilate. Şi de aici pleacă toate celelalte interpretări, unele mai discutabile decât altele.
Ce ne spune istoricul Lucian Boia
În subtitlul „Un mit naţional: Mihai Viteazul”, al cărţii sale „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, istoricul Lucian Boia, extrem de controversat după ultimul său eseu „De ce este România altfel”, ne spune că domnitorul care a reuşit să stăpânească, pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei ţări reunite trei veacuri mai târziu, a început să fie receptat ca unificator abia spre mijlocului secolului al XIX-lea. În istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu, spre 1800, la Şcoala ardeleană, lipseşte cu desăvârşire o asemenea interpretare. La Miron Costin, Mihai Viteazul se află în postura de cuceritor al Ardealului şi Moldovei, „pricină de multe vărsări de sânge între creştini”, de altfel puţin apreciate chiar de munteni. „Să urâse muntenilor cu domnia lui Mihai Vodă, tot cu oşti şi războaie”. Să fi fost Mihai Viteazul la 1600 „mai patriot” decât erudiţii cronicari de la sfârşitul secolului al XVII-lea?, se întreba autorul. Nici Şcoala ardeleană, căreia conştiinţa naţională românească din veacul al XIX-lea îi datorează atât de mult, nu face pasul decisiv, încât Samuel Micu, în „Scurtă conştiinţă a istoriei românilor”, scrie: „În anul 1593 (…), acesta, Mihai Vodă, carele să zice Viteaz, foarte mare ostaşiu a fost şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf”. Gheorghe Şincai consacră un spaţiu larg domniei lui Mihai şi pune lucrurile la punct în favoarea românilor, compunând un portret moral avantajos lui Mihai. Nici la bănăţeanul Damaschin Bojincă (1830), discipol al Şcolii ardelene, nu apare ideea naţională cu adevărat conturată. Abia prin Nicolae Bălcescu (prin lucrarea „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, începută la 1847 şi neîncheiată la moartea sa, în 1852), eroul de la Călugăreni se impune decisiv şi definitiv în sensul ideii naţionale.
Ultima cruciadă
Lungmetrajul „Mihai Viteazul”, filmul lui Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, a fost consecinţa discursului din balconul Comitetului Central al PCR din august 1968 a încă proaspătului secretar general, performanţa supremă a carierei sale politice. Ca orice ispravă născută pe un fundal confuz şi impur, isprava românească din august 1986 a stârnit până la urmă o serie de neînţelegeri şi distorsiuni, abia acum bine distilate de istoricul american Larry Watts. Primită de români ca a doua afirmare a independenţei, după cea din 1877, convingea atunci până şi adversarii vechi ai regimului său. 120 de actori, ne asigură filmologul Cristian Tudor Popescu, pentru rolul lui Mihai Viteazul, au trecut prin probe, pentru ca alegerea finală să fie tot Amza Pelea. În Spania, Franţa, Italia filmul a rulat sub titlul „Ultima cruciadă”, Mihai obţinând recunoaştereaortodoxiei de către împăratul Rudolf al II-lea ca religie cu drepturi depline în regat. Prezentarea insistentă a lui Mihai Viteazul ca vizionar al unirii tuturor românilor este o mistificare, în viziunea lui CTP. Şelim Paşa îl tot întreabă: „Nu înţeleg, de ce vrei tu mereu domnia acestei ţări amărâte?”. Orice analiză lucidă a comportamentului politico-militar şi diplomatic al domnitorului român arăta că scopul lui a fost mărirea necontenită a puterii personale. Ceea ce îşi dorea şi liderul comunist de la Bucureşti. În film, trupele lui Mihai arată ca „armata întregului popor”, iar la întrebarea lui Sigismund Bathori „câtă oaste ai?”, Mihai îi răspunde mândru: „Toată ţara”. Nimic mai fals. Armata sa era una de mercenari, de lefegii, plătiţi din banii boierilor. Dovada cea mai învederată că lui Mihai nici nu i-a trecut prin minte ideea unirii este împrejurarea că el nu eliberează, când pune mâna pe Ardeal, poporul din robia în care îl ţineau nobilii, ci le garantează acestora neomeneştile drepturi. În Ţara Românească a legat ţăranii de moşiile boiereşti prin legea „aşezământul lui Mihai”, o legare de glie îndelung comentată. În fine, în perioada interbelică nici un istoric nu ar fi afirmat că Mihai Viteazul ar fi avut în minte un proiect de unitate românească. Chiar şi în manualele şcolare este infirmată o asemenea prezumţie. Nu are sens să mai prelungim demonstraţia. Este firesc să revenim la Mihai Viteazul, revendicat ca simbol al Băniei, reiterând însă un avertisment: asupra unor chestiuni delicate şi cu o încărcătură ideologică imensă de-a lungul timpului, orice aplecare trebuie dozată, în limitele bunei cuviinţe şi mai ales ale deplinei aprofundări istorice. Când Prefectura Dolj, ca să dăm un exemplu, îşi trimite reprezentanţi fără nici o legătură cu cartea, să aibă mesaje, plonjarea în ridicol este garantată. Deşi nici istoricii craioveni nu s-au arătat la vreo notabilă înălţime.
