Se duce 2025, vestea ne-o dă calendarul, vine 2026 şi îi urăm cele cuvenite. Ne despărţim de un an aspru, sever, fără motive de a fi regretat. Înţelegem bine: astăzi, 2025 se încheie. Calendarele, până astăzi valabile, devin desuete amintiri, pe pereţi şi birouri. Încă vreo câteva zile, din debutul anului viitor, vom data –în virtutea inerţiei, tot anul 2025. Nu ştiu dacă pot fi uitate greutăţile, unele greu surmontabile, scoase în cale de anul care se duce, nu ştiu dacă am învins greutăţile, fiindcă suntem ameninţaţi de altele, lângă noi se duce un război necurmat, periculos, şi rar s-a întâmplat să resimţim o criză atât de acută, chiar profundă, de optimism. Şi forţa lăuntrică ne-ar putea părăsi în raport cu circumstanţele. Or, tocmai forţa spirituală şi morală merită perpetuare. Legile lumii sunt aspre. Mai aspre decât ele sunt legile timpului. Aspre şi neiertătoare. O colectivitate trează nu trebuie să dispreţuiască evenimentele care o ţin trează. Avem propria evaluare a celor aleşi, în administrarea judeţului, şi după rezultatele de care avem cunoştinţă n-am putea spune că am greşit la investirea lor. E o părere. S-au făcut destule lucruri bune. Despre care s-a vorbit, măsurat, la vremea potrivită. Avem în schimb un guvern pro-european, produsul unor alegeri, care ne oferă aproape zilnic doar dezamăgiri, convins însă că-şi face datoria. Dar datoria nu înseamnă ce cred ei despre ei, ci ce cred oamenii despre ei. Nu vocalize în oglindă sau pe la televiziunile de ştiri, ci travaliul necurmat pentru binele oamenilor. Măsuri sociale convenabile, demne, aşa cum au promis la investire. Nu hărţuire. Pe toate planurile, 2025 a dezamăgit, s-a dovedit un an greu. Un an, aproape epic, în felul său, fiindcă discuţia fără sfârşit a fost despre alegerile prezidenţiale. Despre deznodământul lor. Mai nou, fiindcă ne trebuia un motiv de gâlceavă nu mai convine… CCR, ca o presiune a ultimelor evenimente. Raţiunile sunt politice. Un conflict, din cadrul puterii pro-europene. Şi vigilenţa rămâne vigilenţă. Datoria noastră e nu să hibernăm, ci să fim treji în fiecare zi, a vieţii. În mesajele de sfârşit de an ale aleşilor noştri reprezentativi n-ar fi exclus să regăsim şi această trimitere. Peste toate, 2025, prin părţile locului, a fost un an calic în precipitaţii, după un alt an calic şi cu toate acestea nu ne-a interesat deloc de ce nu se mai formează nici măcar norii, fiindcă am privit hipnotizaţi spre o scenă politică belalie de-a dreptul. Deşi consecinţele n-au fost deloc de neluat în seamă: statisticile vor reţine cele mai slabe producţii la culturile agricole de toamnă, după mulţi ani. Am fost mereu convins că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Că relele nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită să ne salvăm, luând faţă de toţi şi de toate o relativizantă distanţă. La capătul lui 2025, putem ofta. Asta nu ne împiedică, cum spuneam, să-i urăm bun venit lui 2026.
