Fatidic, aşa cum se anunţa şi cum îl desemnau, cu o limbuţie otrăvită, unii dintre profeţii „portocalii”, n-a fost anul de care ne despărţim: altminteri, generator de o mânie surdă, fireşte, nu pentru ceea ce n-a fost, ci pentru ceea ce ar fi putut să fie. Un sentiment, deci, ceva mai confuz, egal cu imensa confuzie prin care ne-a fost dat să vieţuim, prinşi ca de fiecare dată la mijloc: biete jucării în mâinile unor sforari, aceiaşi şi mereu alţii, ieşiţi de sub mantaua unei politici decretate în favoarea celor mulţi şi exercitate mai curând în favoarea celor puţini.
Dincolo de un necesar spirit analitic – şi mai ales auto-analitic din partea celor direct responsabili –, 2013 s-a situat, de la început, sub semnul harţei cotroceniste, marca Băsescu. El a fost cel care, cu un toiag sfoiegit de o colosală voinţă cvasi-plebiscitară exersată în vară, şi-a reluat, resentimentar, partitura de păstor nedorit, ncercând – şi, din păcate, reuşind deseori – să îndrume „turma” spre … valea a unui deşert pe care îl desemnase, la fel de profetic, unei guvernări antagoniste.
Scenariul nu era nici surprinzător şi nici atât de catastrofal cât se credea şi cât ar fi putut să fie, cu respectarea a cel puţin două condiţii, esenţiale însă: guvernarea să-şi fi văzut de drum (şi de treaba ei constituţională), iar Preşedintele lăsat să-şi vadă de jocul lui cu false mize şi fără vreun adversar. Ar fi făcut, astfel, figura unui dezmoştenit de jucăriile sale preferate şi, astfel, cine ştie, obligat la un proces mai mult ori mai puţin public de autism uşor digerabil.
N-a fost să fie, ca să reiau aici una din expresiile favorite ale mentalului nostru identitar. Şi n-a fost fiindcă, întâi de toate, ameninţărilor cu toiagul sfoiegit i s-a răspuns, naiv şi vinovat, cu o ramură de măslin, demult ofilit şi acesta, prin care se vestea, mai confuz decât confuzia generalizată, un fel de time-out, un armistiţiu pe un câmp de luptă de pe care cadavrele fuseseră ridicate iar tranşeele părăsite într-o voioşie aproape hazlie. Acesta a fost, cum se ştie, acel pact de coabitare, pe care un premier, Victor Ponta, parcă dezvăluindu-şi partea de noviciat disimulată sub armura condotierului electoral, i l-a întins „Regelui” rămas orfan de o „coroană” căreia, cu ajutor juridic intern şi cu complicitate externă deschis partizană şi interesată, el însuşi îi conferise o greutate pe care n-o avea nicicum.
Ce a urmat? Aceeaşi reprezentaţie, cu alt decor, alt text, cam aceiaşi actori redistribuiţi în partituri diferite. Preşedintele a revenit la …masa de joc, hăhăind mai dihai ca oricând, abia stăpânindu-şi bucuria de a-şi putea exersa, neobosit şi nestingherit, zeflemitoare-i scenetă. Pactul, ce se dorea un armistiţiu întru pacificarea societăţii înţepenite în proiectul unei reforme halucinante, întrucât unica ei urmare a fost sărăcirea celor săraci şi înavuţirea celor avuţi, s-a transformat, ca în multe alte etape ale istoriei noastre, în caricatura sa: din coabitare s-a ajuns la o …co(huuuuoooo!)abitare. Căci, de ambele părţi, în numele armistiţiului parafat, cu o umilinţă impardonabilă, prin cancelarii străine, europene, dar resuscitând, din Istoria cea Mare, toposul sultanatelor, au început …interpretările, veritabile hăhăituri, de o parte, huiduieli, fie şi surde, de cealaltă.
Tot ceea ce a urmat, cu bune şi mai ales cu rele, a stat sub semnul acestei neinspirate şi falimentare, cum se vădeşte acum, iniţiative clocite şi exportate, cum se pare, de prin cancelarii europene, acolo pe unde vântul insatisfacţiei propriilor cetăţeni, europeni, fireşte, dă semne de înteţire. Iar dacă, aşa cum tot mai mulţi observatori constată, criza, intrată de-acum într-o fază recesivă fără o limită de sucombare, a fost consecinţă directă a unor decizii politice „canceliere”, nu-i exclus să asistăm la un final cu totul neaşteptat. Un final cu două măsuri: fie o comunitate europeană sucombată politic din cauza unor partis-à-priuri insolente pentru o parte considerată minoritară şi tratată cu o condescendenţă abuzivă, fie una alcătuită, oricât de paradoxal pare, după alegerile din mai, dintr-o majoritate …antieuropeană.
Iată o dilemă din care, cu spusele unui părinte al caţavenicilor de astăzi, nu se poate ieşi. Ori se poate, însă cu …cadavru cu tot.
