A trecut prin proba dezbaterii electorale, de la Antena 3, destul de urmărită, şi Marcel Ciolacu, după Mircea Geoană, Nicolae Ciucă, Elena Lasconi şi comentariile imediate s-au arătat mai mult plate, decât la obiect, cum se spune. În opinia lui CTP, oricum capabil de un raţionament coerent, articulat şi argumentat, cu care poţi fi sau nu de acord, Marcel Ciolacu, care a avut întrebări mai incisive decât Mircea Geoană, n-a fost capabil să convingă cu răspunsuri la patru întrebări. Fireşte, e o părere ca multe altele, total diferite. Se arată însă undeva, în textul său succint, de pe pagina de facebook, Cristian Tudor Popescu, dezolat de „marele portret în ramă al PSD-ului nemuritor, care a câştigat ca partid, toate alegerile parlamentare, din 1990 până acum, le va câştiga şi pe acestea, şi va continua să le câştige şi după ce eu nu voi mai fi”. O afirmaţie, nu atât de riguroasă pe cât s-a grăbit pripit, Cristian Tudor Popescu s-o acrediteze. Dar nu despre mărunte inexactităţi, de acest fel, pe care le avem cu toţii, este vorba, ci despre cu totul altceva. Pe cale de consecinţă, dând dreptate „semnatarului”, ar trebui să clamăm cerinţa imperativă de a face rost de „un alt popor”. Nu prea mai e timp, dar dacă ne grăbim poate reuşim. Marcel Ciolacu n-a rupt „gura târgului”, cum se spune, prin răspunsurile date, dar dacă a arătat ceva, care s-a văzut în timp, dar şi miercuri seara, a fost „o frică de Dumnezeu”. Părţile rele la Marcel Ciolacu nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Lumea, de altfel, stă într-o tolerabilă cumpănă. Iar noi investim prost şi entuziasmul şi detestarea. Am încercat, de-a lungul anilor, la alegerile prezidenţiale, toate soluţiile posibile, ca de pildă, iertată să-mi fie comparaţia, Marin Preda în dragoste („Portretul scriitorului îndrăgostit” Ed. Hofmann), „ba cu femei inteligente şi frumoase, ba cu femei inteligente şi urâte, sau cu proaste şi frumoase”, fără a reuşi în vreo combinaţie. Marcel Ciolacu nu e o persoană cultă şi nici nu-şi arogă un asemenea statut. Discursul lui nu e gândit ca un depozit de viitoare citate. Recunoaşte că poate greşi şi admite să fie contrazis – deocamdată – , privirea lui nu e oţelită şi explică surâzând că nu se poate face omletă fără să spargi ouăle. Se coboară la nivelul publicului larg, cultivă cordialitatea brută, buna dispoziţie, care se vrea molipsitoare. N-a aspirat la purităţi utopice, s-a străduit din răsputeri să-şi cosmetizeze portretul, cu care a venit de la Buzău, în politica mare. Are nervi de oţel, dubii, stupori şi triteţi. Nu doar răspunsuri şi spontaneitate. Când reiterează că nu va face niciodată alianţă cu AUR, şi nu va desemna niciodată premier de la AUR, şi fără nicio supărare dacă va ajunge preşedinte, premierul nu va fi de la PSD, fiindcă România are nevoie de stabilitate politică . Marcel Ciolacu lasă impresia că ştie mai mult decât poate spune în spaţiul public. Axiomatică rămâne afirmaţia: „România are nevoie de stabilitate politică”. Este ideea cardinală pe care am reţinut-o de la liderul PSD candidat la preşedinţia ţării. Până acum, sintetizând, avem următoarele angajamente ferme: un document că PNL nu va mai face alianţă cu PSD, un alt document că PSD nu va face alianţă cu AUR. Şi am aplaudat. În fine, să nu ajungem ca… în Bulgaria, cu şapte rânduri de alegeri în doi ani, fără a se izbuti sistematizarea unei alianţe politice.
