Un gest salutar: premierul Dacian Cioloş, însoţit de ministrul muncii, Dragoş Pâslaru, s-au aflat, ieri, în Italia – potrivit unui comunicat al Guvernului – pentru a fi alături de comunitatea de sinistraţi români, din zona Amatrice, afectată de cutremur, dar şi pentru a participa la funeraliile de stat organizate în memoria victimelor cutremurului, alături de preşedintele Italiei, Sergio Mattarella, şi premierul Mateo Renzi. Statul român va acorda, la cerere, ajutoare de urgenţă la circa 50 de familii, afectate de cutremurul de săptămâna trecută. Potrivit datelor furnizate de Eugen Terteleac, preşedintele Asociaţiei românilor din Italia, 12 români sunt decedaţi, 6 sunt răniţi, şi 30 se află în taberele de îngrijire a sinistraţilor.
Sunt rare ocaziile când demersuri ale premierului trebuie – obligatoriu – lăudate. Dar când asemenea ocazii se ivesc, trebuie reacţionat fără echivoc, cu bună crediinţă, aşa cum o facem şi atunci când opiniile noastre sunt negative. Deplasarea premierului Dacian Cioloş la Amatrice, localitatea martiră cu 221 de morţi şi 15 dispăruţi, se circumscrie, deopotrivă, unei corectitudini etice, prin care se probează deplină empatie faţă de sinistraţii cutremurului, o mişcare inteligentă a executivului fiind şi aprobarea de ajutoare, cum spuneam. Şansele găsirii de supravieţuitori în micile localităţi, Amatrice, Accumoli, Arquata, greu lovite de seism, sunt foarte mici. Numărul dispăruţilor rămâne incert, dincolo de cei 284 de morţi şi 388 de răniţi, de care se are cunoştiinţă. Nu lipsit de interes este însă ceea ce se discută în aceste zile, în Italia: primarul localităţii Amatrice, Sergio Pirozzi, spunea că nici o construcţie din centrul istoric nu mai poate fi restaurată. Totul arată ca după un bombardament aerian. La rândul său ministrul culturii, Dario Franceschini, afirmă că seismul a distrus 300 de edificii cu mare valoare culturală. Consiliul de miniştri al Italiei, prezidat de Matteo Renzi, a anunţat deja un plan de prevenire botezat: Casa Italia. Doar treizeci la sută din casele italienilor respectă normele antiseismice. Geologii estimează că şaizeci la sută din locuinţele transalpine sunt expuse unui cutremur, mai mult sau mai puţin violent. Parchetul din Rieti a deschis deja o anchetă pentru „ucidere involuntară” pentru faptul că în 2009 funcţionarii administraţiei publice locale din Amatrice au trimis cu întârziere formulare pentru a permite proprietarilor să acceadă la subvenţiile guvernului, deblocate după seismul de la L’Aquila. Presa italiană remarcă, aproape la unison, efortul extraordinar în organizarea de ajutoare de urgenţă, solidaritatea deplină şi absenţa… prevenţiei. „Corriere della Sera” susţine că într-o ţară cu cel puţin 8 seisme, derulate în ultimii 40 de ani, în medie unul la 5 ani, singura lecţie reţinută rămâne salvarea de vieţi omeneşti… după cutremur. Se vorbeşte de o incurie politică şi administrativă. Potrivit Asociaţiei constructorilor italieni, costul total al acţiunilor derulate după 1968, depăşeşte 180 de miliarde euro. Cu 100 de miliarde s-ar putea pune în securitate Italia. Şi aceasta este intenţia lui Matteo Renzi. În orice caz, la ordinea zile, în centrul discuţiei se află cultura prevenţiei şi ar fi bine să şi învăţăm ceva, din drama fără margini pe care o trăiesc în aceste zile italieni. Gândindu-ne la numărul mare de clădiri „cu bulină roşie”, pe care le avem în ţară. Şi la fel de bine ar fi să rămânem, nu doar sufleteşte lângă ei, ajutându-i material, în limitele posibilităţilor noastre.
