Notam, în articolul de ieri, că unicul progres înregistrat la summit-ul G7 din localitatea siciliană Taormina, şi acesta discutabil în privinţa măsurilor de combatere a terorismului internaţionalizat, se referă la solicitarea unor intervenţii din partea marilor coloşi ai noilor media de a identifica soluţii practice pentru subminarea propagandei larg răspândite şi sofisticate.
Dacă nu mă înşel, e întâia oară când se ridică o astfel de problemă la un nivel atât de înalt, în contextul în care, în ultimii ani şi, îndeosebi, chiar în aceste ultime săptămâni, lăsând de o parte reţelele de televiziune angajate şi ele uneori, prin număr, format şi prin arbitrajul lipsit de minime semne deontologice, diseminarea urii, a intoleranţei şi a difidenţei de orice natură a depăşit orice limită predictibilă.
În aceste circumstanţe mi se pare de maximă necesitate să revenim la avertismente, pe cât de inedite au părut în formularea lor, pe atât de instructive se pot dovedi în condiţiile lumii în care trăim. O lume – aşa cum scriam şi cum e definită tot mai apăsat în ultima vreme – care tinde să-şi piardă conturile, substanţa şi reprezentările cucerite şi operate în decurs de milenii. Întrebarea ce survine în faţa acestui „nou Babel” scăpat deja spre o „Babilonie” (variantă a unei „lumi pe dos”) vizează, oricât de inacceptabil pare, tocmai redefinirea şi reanalizarea unor concepte „tari” ce-au animat istoria de la Iluminism încoace, anume cele de progres şi de tehnologie. Termeni, cum spuneam „tari”, intraţi sub lupa curentelor de gândire postmoderne (reamintesc formula atât de inspirată a lui Zygmunt Bauman prin„societate lichidă”), în care calificativul pune sub semnul întrebării lunga ereditate a cartezianismului, sedus de mitul raţionalităţii împins spre o dimensiune „divină”.
Aşadar, e vorba de avertismente asupra marilor sfidări pe care tehnica (şi, cu ea, alături ori chiar înaintea ei, ştiinţa ca atare!) le formulase, printre alţii, pornind de la Nietzsche şi, într-o formă ceva mai accidentală de la Oswald Splenger cu al său pronostic privind „Declinul Occidentului”, Martin Heidegger. În opinia sa, diferenţa dintre tehnica antică şi cea modernă – notabilă şi de substanţă – consistă în faptul că în prima fiinţa (umană) se dezvăluie mergând spre împlinirea sa şi spre plenitudinea lucrurilor, în timp ce tehnica modernă rămâne expresie a nihilismului. Pentru filosoful german, orice mijloc (prin excelenţă tehnic) are un caracter provizoriu, de „fabrică” ori de „atelier”, menit unui uz pentru un anumit termen şi care se pretează la un act de corupere din partea subiectului uman. Planeta însăşi devine un obiect al coruperii umane, iar particularitatea tehnicii constă în a se propune ca instrument care să facă natura să corespundă unei pretenţii (divină ori umană?), aceea de a transforma totul în util ori utilizabil.
Însă riscul cel mai mare şi mai insidios, din cauza incapacităţii de a-l conştientiza şi asuma ca atare, e faptul că se impune cu necesitate a înţelege natura, de-acum legată cu un dublu fir de tehnică ori cu un anumit tip de tehnologie, până în punctul în care subiectul istoriei nu mai e omul, ci tehnica însăşi, faţă de care individul uman apare ca un obiectiv accesoriu.
Nu ştiu cât anume din astfel de avertismente – şi care s-au multiplicat şi la alţi gânditori din ultimele decenii – şi mai ales până unde pot fi preluate în reflecţia comună şi în ce mod ele ne-ar mai putea întoarce dintr-un drum de-acum ireversibil. Iată însă că argumentele unei – cel puţin – reflecţii, chiar şi prin tentativa de a ieşi din circuitul internaut în care suntem de-acum cvasi-ostatici, survin din direcţii neaşteptate.
Un cercetător italian, Francesco Grillo, avizat cunoscător al metamorfozelor induse de new media şi de noile tehnologii, avertiza şi el, într-un articol incitant intitulat „A intra în corpul uman, noua sfidare a Internetului”, asupra a ceea ce desemna ca fiind cea de-a treia fază, numită generic „Internet of the Beings / Iob”) a aventurii şi constând în capacitatea de a pătrunde în corpul uman.. De reţinut că prima fază era reprezentată de cantitatea de informaţie înglobată în Reţeaua computerilor şi a telefoanelor, cca 9000 Exabyte, adică de 450 de ori mai mare decât toate scrierile, imaginile şi produsele audio ale omenirii în istoria sa, cea de-a doua constând în capacitatea aceleiaşi Reţele de a conecta între ele obiectele fizice.
Autorul articolului intitulat „Viitorul şi Tehnologia”, participant direct într-o echipă care lucrează la o astfel de aplicaţie nu se sfieşte să definească o astfel de tentativă fantastică şi terifiantă, evocând celebrul film sf „Voiaj fantastic” cu un scenariu după cartea lui Isaac Asimov, din 1966, în care cinci astronauţi sunt miniaturizaţi spre a putea intra în trupul unui savant ajungând în creier spre a-i extrage un cheag de sânge mortal.
Şi în ciuda unor „progrese” (ghilimelele nu sunt deloc accidentale!) fără precedent mai ales în domeniul medicinii de care nu se îndoiesc cercetătorii antrenaţi în această fază, nu sunt de ignorat aspectele care ţin de etică, în măsura în care există riscul major al scăpării de sub control a uzanţelor strict tehnice, ca să nu mai vorbim de dimensiunea catastrofică dacă operaţiunea ar ajunge în mâini criminale de care lumea de azi nu duce deloc lipsă.
În fapt, această nouă sfidare reprezentând tentaţia surclasării unor limite ale Istoriei în durata sa milenară şi, acum, pe cale de a fi răsturnată ridică un aspect de o însemnătate cu substrat „demiurgic”: nevoia de a supune demonul tehnicii şi a-l pune în slujba omului. Şi, în plus, a nu se uita că, în sine, această nouă probă inovativă de o asemenea anvergură trebuie privită şi ca o gaură neagră intelectuală, implicând strategii ca şi politici adecvate.
