Într-un text din tinereţea sa mai puţin cunoscută publicului său cititor atât de heteroclit, Umberto Eco propunea un duplex conceptual menit să detecteze sociologic impactul televiziunii la nivelul societăţii şi a indivizilor din primii ani ai acestei inovaţii tehnice. Binomul conceptual se regăsea în chiar titlul acelei cărţi, Apocaliptici şi integraţi, apărută în 1964 şi reeditată în 1978. Cu acuitatea-i arhicunoscută, autorul, care făcuse deja un stagiu jurnalistic în redacţia RAI de la începuturile acesteia, evită o situare netă în acerba dispută pro şi contra televiziunii, alimentată, chiar în debutul deceniului al şaptelea al veacului trecut, de premonitoriul studiu al canadianului McLuhan despre „Satul global”; el se mulţumeşte să divizeze, potrivit cu reacţiile nemediate în faţa noilor media, în „negativişti”, adversari, increduli şi, deci, speriaţi (apocalipticii) şi „avocaţii” gălăgioşi, fani declaraţi fără reticenţe, salutând „monstrul” ca pe un …Mesia al unei noi şi totale revoluţii.
Cu acribia-i proprie – de semiolog genial, mai înainte de a se transforma el însuşi într-un autor ficţional în deplin acord cu „revoluţia culturii de masă” pe care o descria – , Eco dispune, aproape didactic, „relele” şi „bunele” noului model mediatic, proiectat în dubla sa funcţionalitate socială: informativă şi formativă.
Cert e că, în ciuda poziţiei neutre asumate de autor, consecinţele „negative”, altfel spus spectrul malign, se prezintă mai întins şi mai convingător, în concreteţea sa, decât cel al binefacerilor ipotizate. Şi dincolo de inconsistenţa ideatică a celor două concepte, pe care autorul însuşi le numeşte concetti feticcio (concepte fetiş), nu ne putem sustrage tentaţiei de a releva că, în chiar actualitatea demersului lui Eco, ne găsim astăzi protagonişti nevolnici, în mare parte victime, ale acelui fenomen, al noilor media cu televiziunea pe post de „monstru” (un intrigant şi particular Superman, cum voia semioticianul italian) vestind o (altă) apocalipsă.
Avertismentele asupra pericolelor n-au lipsit şi ele au mobilizat unele dintre cele mai luminate minţi ale deceniilor trecute, de la Popper şi Pasolini, trecând prin Lacan ori Marcuse şi până la noii gânditori de stânga, ei înşişi denunţători ai Răului mediatic din însuşi mecanismul acestuia.
Însă nici nu puteau lipsi, din moment ce consecinţele, pe cât de difuze, generalizate, sistemice, pe atât de nefaste, de maligne, ilustrând, astfel, din plin atributul „apocaliptice”, se găsesc astăzi în frenetică funcţiune. La urma urmei, sensul – şi sentimentul – globalizării survine şi trece din şi prin …”sticla” acestui instrument „diabolizat” de către difidenţii anilor Cincizeci şi pătrunde, subliminal, cum au pronosticat unii lacanieni, în interioritatea individului care, mai curând nepregătit, va sfârşi în ipostaza de victimă favorită. Informaţia însăşi şi-a pierdut simplitatea şi neutralitatea, supusă unui proces de monstruozitate (a se vedea titlurile voit apocaliptice ce spuzesc din toate părţile: „Bombă…meteorologică”, „Ce-a făcut X nici nu-ţi vine să crezi” şi aşa mai departe…).
Într-o inconştientă tradiţie a clăcii (variantă a „şanţului” sătesc în memorabilă agorà moromeţiană de „poiana lui Iocan”), în care clevetirea aluneca, într-un proces bahic, spre denunţ şi calomnie, primează, acum, generalizate chiar, formatele tv de tip show-ist: fără reguli, dispreţuind orice simţ al decenţei, altminteri cu crudă voioşie respinsă, se încropesc emisiuni ai cărei actanţi, producători şi invitaţi, mereu aceiaşi, par a fi coborât direct din paginile lui Jarry, fără însă a fi făcut măcar ulterioare experienţe camusiene ori măcar ionesciene: variante depersonalizate de Ubu, ca pretinşi „regi” , pe care etimonul …căcartul autohton pentru franţuzescul …merdre nu-i mai poate nicicum sustrage imperiului unei prostii titrate. Că un astfel de fenomen, al ubuizării. e pe cale să instituie chiar Şcoala, ca loc al instrucţiei şi al formării unui om nou (orribile dictu), mă tem că nu mai e o noutate. Iar faptul că Ţara lui Ubu, regatul său, s-a mondializat nu ne face regretul mai mic. Dimpotrivă, pare a deveni o emblemă, ca o docilă recunoaştere, a sensului apocaliptic de la care am pornit.
