Ne pregătim deja, cu febrilitate şi ceva resimţite emoţii, de luat rămas bun de la anul care se duce. Unul poate cam sucit pentru nu puţini, generos, dar cu zgârcenie, iarăşi poate pentru alţii, nu ştim cât de numeroşi. Oricum, orice retrospectivă are capcanele ei, fiindcă apăsările n-au fost identice. La o privire, aşa cumsecade, am avut o inflaţie de netrebnicii individuale în confruntările politice, unde se suferă în continuare de logoree şi surescitare cotidiană, încât dacă unii au avut ceva de împărţit cu alţii pe aşa-zisa scenă politică, dezlănţuindu-şi brutal voluptatea, nu s-au mulţumit cu asistenţa autohtonă şi au dus gâlceava afară, precum odinioară la Înalta Poartă. Să se afle de dezbinarea românilor, cărora le plac vorbele memorabile ale unui fost mare preşedinte american, de la prăpădirea căruia s-au împlinit luna trecută 50 de ani, dar atât. Dând apă la moară unor aiuriţi, chiar bătuţi în cap, care repetă bezmetic că suntem printre ţările cu mare risc. Deşi protestele din ţară, atâtea câte au fost – Roşia Montană şi Pungeşti – s-au dovedit printre cele mai domestice din Europa. Care, la rândul ei, n-a fost lipsită de aşa ceva. De fapt, oricât ne-am lamenta, răul cel mare nu ni-l fac precumpănitor alţii, ci noi înşine. Care uităm, nu rareori, că aparţinem unei naţii, că suntem români şi avem o ţară pentru care înaintaşi de-ai noştri, de-a lungul timpului, chiar s-au jertfit. În numele unui ideal nobil. Sentimentul naţional pare, nu rareori, mai atrofiat decât comprimarea economiei. Unde o mai scoatem la capăt, poate mai bine ca alţii, chiar dacă nu în totalitate prin propriile eforturi. Ne gândim, de pildă, la generozitatea anului agricol, unul de referinţă pentru statisticile în materie. Până la un punct putem spune că această hipertrofie a dezbinării reface tradiţii politice mai vechi, după care încă se jinduieşte şi se dau în vânt nu puţini elitişti ai neamului, îngerii justei opinii. Dar şi asemenea precedente istorice nu explică integral febrilitatea divergenţelor de azi. Efortul de a destrăma e capricios, rudimentar, contaminat inevitabil de riscul însuşi al destrămării. Iar efortul de a face angajează consecvenţa noastră, răbdarea noastră, virtuţile noastre creatoare. Să admitem şi următorul paradox: cineva ne vrea în continuare infantili şi ne tratează ca pe o adunătură debilă, care trebuie râzgâiată din când în când. Dar şi în faţa unei asemenea teze, potenţaţi de sentimentul naţional, putem rămâne neclătinaţi pe pământul căruia îi aparţinem. Prin fermitate, hărnicie şi curaj. 2013 se duce. Prin părţile locului s-a mai resimţit şi bucuria măruntă, efemeră, şi tristeţea apăsătoare, generată de fragilitatea economică. Şi optimismul temperat, dar şi îngândurarea ceva mai persistentă. Suntem ceea ce facem şi nimic mai mult. Nu ne rămâne de înfăptuit decât o valorificare a apartenenţei noastre la spiritul oltenesc, care presupune existenţa acelei păsări măiastre în sufletul nostru, ca semn al aspiraţiei arzătoare spre infinit, spre bine, spre inteligenţa suplă, spre iubire, spre caritate şi frumos. E adevărul ce trebuie să ne reanime pentru a încropi un succedaneu de normalitate, pentru a nu dispera în norii de praf atât de vizibili şi în discursuri atât de necuviincioase despre calităţile noastre. Şi să reţinem totuşi un lucru: Craiova – inima Olteniei – rămâne un mare municipiu, străin atmosferei somnolente şi provinciale, cu o tenacitate de luat în seamă, mândră sau deloc lipsită de un adevărat orgoliu. 2013 se duce, şi noi locului ne ţinem. Şi mai departe ştiţi.
