Se cam limpezesc apele, sau aşa pare, pe măsură ce ne apropiem de primul tur al alegerilor prezidenţiale, considerate ca decisive, în perspectiva viitorilor cinci sau zece ani. I-am văzut deja la emisiunea „Un preşedinte în faţa naţiunii” pe Elena Lasconi, Nicolae Ciucă, Mircea Geoană, aseară a fost râdul lui Marcel Ciolacu şi chiar dacă emisiunea respectivă, realizată de Amtena 3 CNN, nu schimbă decisiv intenţiile de vot, oferă o imagine, cât de cât, edificatoare în privinţa candidaţilor. A calibrului lor, dar şi a intenţiilor. Nicolae Ciucă s-a descurcat „peste aşteptări”, Mircea Geoană a respirat mai puţin convingător, la tirul de întrebări deloc „prietenoase”, în pofida expertizei, experienţei, notorietăţii şi a faptului că a băut cafeaua cu toţi „greii” lumii, iar Marcel Ciolacu a reuşit să pară, cât mai natural, asumându-şi luminile şi umbrele de circumstanţă. În dorinţa de a fi cât mai firesc, şi este, Marcel Ciolacu, fără o carismă aparte, are un fler politic care se resimte, are ceva nativ „din şcoala vieţii”, refuză orice gomoşenie, dar şi plăcerea de a beşteli mitocăneşte tot ce mişcă, prin graţioase piruete de salon. La Marcel Ciolacu şi Nicolae Ciucă se poate admira, în egală măsură, nu o virilă ofensivă intelectuală, cât o cunoaştere reală a stării de lucruri din ţară şi nu numai. Niciunul nu are o retorică mondenă, dar ambii sunt naturi generoase, gata să slujească, în numele unui simţ al datoriei, potenţaţi de capricioase orgolii. Îşi cumpănesc, atent, vorbele, şi îşi calibrează atent gesturile. În plus, faţă de contracandidaţii lor, au şi susţinerea unor organizaţii de partid puternice, cu experienţă de netăgăduit, care-şi cunosc menirea într-o campanie electorală. Cu formele ei moderne. E greu, dacă nu aproape imposibil, într-o campanie electorală, cu asemenea miză imensă, să răzbeşti fără „oştiri” devotate. Discursul lor combină în chip eficace, severitatea cu o vie cordialitate. Ne aflăm într-o situaţie neliniştitoare, prin ceea ce se întâmplă lângă noi. De războiul din Ucraina e vorba. În materie de modele nu tatonăm, într-o derută totală, ca să sfârşim, ca de obicei, prin a face haz de necaz, dizolvând, într-o băşcălie acidă, ideea însăşi de model. Avem deja o experienţă vie, contăm pe parteneriate solide, la nivelul relaţiilor internaţionale. Este cea mai dură campanie electorală, cea pentru prezidenţiale, pentru că la capătul ei alegem pe cel care îl învestim cu cele mai înalte prerogative, care vine cu un proiect de ţară. Ne este oare îngăduit să sperăm că, pentru a găsi o cale proprie de afirmare, de dezvoltare pe toate planurile, vom avea mai multă imaginaţie, decât până acum? Şi decât înseşi modelele noastre tradiţionale? Şi asta într-un moment de disoluţie morală evidentă, în care este dispreţuită credinţa, într-o lume în care nevoia de ordine devine nostalgia dictaturii, într-o lume în care pedagogia muncii este insuficientă şi, de altfel, inoperantă. Europa pare vrând-nevrând mai bătrână, a epuizat câteva soluţii politice, din cauza războiului fără sfârşit din Ucraina, care păreau la început promiţătoare şi se află acum într-o situaţie a cărei caracteristică dominantă este… lipsa imaginaţiei. Se aşteaptă cu emoţie deznodământul alegerilor americane. Blocajul economic, resimţit de motorul de ieri al UE, franco-german, nu e floare la ureche. Consecinţele sunt mari şi neliniştitoare. În fine, niciunul dintre cei care s-au perindat prin faţa noastră n-a atins problema sfâşietoare a demografiei şi n-a avansat soluţiile pe care le întrevede, în remedierea lucrurilor. Încă ne pleacă mulţi tineri, după ce-şi termină studiile, şi asta este o temă de dezbatere. Şi ar mai fi un detaliu: ne ploconim în faţa instituţiilor europene, ca să nu devenim ţinta răzbunărilor pentru „încălcarea” democraţiei. Dar, despre aşa ceva, nu se poate vorbi decât în şoaptă.