În fiecare toamnă, în ziua de 1 Octombrie, Biserica prăznuiește Acoperământul Maicii Domnului, o sărbătoare care nu vorbește doar despre un eveniment petrecut odinioară, ci despre o prezență vie și continuă. Este taina dragostei neîntrerupte a Maicii lui Dumnezeu pentru lume – o dragoste care nu se uită, nu obosește, nu părăsește.
Se spune că, în veacul al X-lea, în biserica din Vlaherne (Constantinopol), Maica Domnului s-a arătat în văzduh, înconjurată de sfinți, ținând în mâini un acoperământ alb, pe care l-a întins peste cei care se rugau. Nu era doar o vedenie, ci o mângâiere trimisă lumii: semnul că iubirea ei e scut și nădejde pentru cei ce cred.
Maica Domnului nu a fost doar martoră la viața Fiului ei, ci și părtașă la suferința lumii. În tăcere, ea a purtat durerea fiecărui om – de la crucea Golgotei și până la suferințele de azi.
De aceea, când o rugăm „acoperă-ne cu cinstitul tău omofor”, noi nu cerem doar ocrotire, ci îmbrățișarea unei mame. O mamă care nu se satură să ierte, să ridice, să tacă și să iubească. Sub acoperământul ei se adună cei pierduți, cei înfrânți, cei pe care lumea nu-i mai vede. Ea nu întreabă cine e vrednic, ci cine are nevoie. Și tuturor le dă o fărâmă de pace, un strop de lumină, o șoaptă: „Nu ești singur.” Acoperământul Maicii Domnului este, în adânc, chipul iubirii care nu se stinge. Ea nu face zgomot, nu cere nimic, ci doar se apleacă peste lume și o acoperă cu rugăciunea ei. Într-o lume rece și grăbită, acest acoperământ este căldura care mai ține inimile vii. Să nu uităm că fiecare clipă în care ne rugăm, plângem, iertăm sau iubim devine o împreună-lucrare cu Maica Domnului. Căci dragostea ei nu e departe – e respirația blândă a cerului care se pleacă peste pământ. Și oricât de adâncă ar fi noaptea, acolo unde ea își întinde acoperământul, lumina nu mai pleacă.
„Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu; rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în necazuri, ci ne izbăvește din primejdii.”
Preot Miloșescu Iulian – Parohia Jupânești, județul Gorj
