Marele joc, pentru găsirea unei soluţii politice la războiul din Siria, nu a început la Adunarea Generală a ONU, de la New York, prin revenirea Rusiei, în prima linie a luptei contra organizaţiei armate, ultra-radicală, Statul Islamic (Daech, în arabă). Ceea ce s-a petrecut în cursul zilei de luni, atât la cea de-a 70-a Adunare Generală a ONU, unde Barack Obama s-a declarat dispus să “colaboreze cu Rusia şi Iranul”, calificându-l pe preşedintele Bashar al-Assad un “tiran” şi, ulterior, în reîntâlnirea tete-a-tete cu Vladimir Putin, timp de 90 de minute, după doi ani, pentru discuţii pe dosarul sirian şi cel ucrainian, a fost fost îndelung pregătit. Şi din dorinţa premeditată a părăsirii “războiului rece”, dar şi din dorinţa unei coordonări operaţionale militare, pentru evitarea unor incidente în spaţiul aerian al Siriei, deschis tuturor vânturilor. Formarea rebelilor “sirieni moderaţi”, de Washington, s-a dovedit un fiasco şi Vladimir Putin nu a omis să sublinieze că livrările de arme, care au ajuns apoi în mâinile islamiştilor, au complicat lucrurile. Politica lui “nici-nici“, nici Assad nici Daech, preconizată de occidentali, a fost taxată de Vladimir Putin, care de la tribuna ONU a calificat ca “grave erori” obstinaţia occidentală de a ignora guvernulul sirian, reiterând că “forţele armate ale preşedintelui Assad şi miliţiile kurde sunt singurele entităţi care se luptă cu gruparea Statul Islamic“. În pofida opţiunilor americană şi franceză, necesitatea unui compromis internaţional, vizând relansarea unui plan comun de acţiune, adică o “alianţă lărgită” pentru o acţiune colectivă contra teroriştilor “spre a pune capăt de urgenţă” unui conflict sângeros cu peste 240.000 de morţi şi 8 milioane de refugiaţi sau strămutaţi, poate fi luată în calcul, mai ales că Rusia va asigura preşedenţia Consiliului de Securitate în septembrie a.c. şi, în context, “un proiect de rezoluţie în vederea coordonări tuturor forţelor care luptă contra Daech“, ar fi garantat. Nodul gordian rămâne… Bashar al-Assad. Vladimir Putin exclude despărţirea Damascului de acesta, aşa cum ardent doresc cancelariile europene. Axa turco-saudită, a devenit şi ea un obstacol în calea planului rus. Dosarul sirian este la ordinea zilei. Şi preşedintele rus a redevenit “o piesă grea“, deşi părea slăbit de sancţiunile economice luate după agresiunea din Ucraina şi anexarea Crimeei, izolat diplomatic de mai multe luni. În ultimele săptămâni, premergătoare Adunării Generale a ONU, Rusia şi-a ranforsat prezenţa militară în zona, pentru a susţine regimul lui Bashar al-Assad. Sâmbătă, Moscova, a confirmat crearea la Bagdad a unui centru de coordonare contra Statului Islamic, regrupând Rusia, Iranul, Irakul şi Siria. Luată din scurt de ofensiva diplomatică rusă, Casa Albă a afirmat că ar fi “iresponsabil” a nu ţine cont de liderul de la Kremlin, şi de a nu încerca înţelegeri pragmatice, de la caz la caz. Rusia a complicat situaţia prin livrarea de materiale de luptă şi deplasarea de militari în zona controlată de armata siriană, ceea ce necesită o maximă coordonare, cum spuneam, între cei ce lupta contra Statului Islamic. Nimic nu permite însă a spune că Rusia are o viziune mai precisă decât occidentalii pe acest dosar, chiar dacă este, de multă vreme, o bună cunoscătoare a situaţiei din regiune. Dacă Vladimir Putin impune planul său de coaliţie lărgită, cu menţinerea lui Bashar al-Assad, s-ar putea afirma că “Washingtonul a cedat“, ceea ce ar fi o victorie de orgoliu a Rusiei. Complicată rămâne şi relaţia Teheranului cu Bagdadul, după războiul Iran-Irak (1980-1988) când ambele ţări erau conduse de “braţe” ale partidului Baas, sunniţi majoritari fiind acum afiliaţi Statului Islamic. Siria constituie însă pentru Gardieni Revoluţiei, poarta spre Hezbolahul libanez şi implicit spre frontiera israeliană, ceea ce îl nelinişteşte teribil pe Benjamin Netanyahu. Ryadul, în schimb, are o poziţie fermă: Bashar al-Assad trebuie să plece. Arabia Saudită luptă contra Statului Islamic, participă la coaliţia condusă de SUA în Irak, dar atât. Deocamdată, Washingtonul vede ca imperativă distrugerea Statului Islamic, care a generat şi fluxul teribil de imigranţi spre Europa. Şi apoi… celelalte. Resetarea relaţiilor cu Moscova de Barack Obama, imediat după instalarea ca preşedinte al SUA, a fost forţată de convergenţa intereselor în Afganistan, Iran, dezarmarea nucleară şi aşa mai departe. Detenta avea bătaie lungă, dar a venit primăvara arabă, opresiunea opozanţilor ruşi, azilul oferit lui Edward Snowden, scutul antirachetă şi conflictul ucrainian. John Kerry şi Serghei Lavrov au din nou prilejul de a se întâlni mai des, şi a “traduce” înţelegerile lui Barack Obama cu Vladimir Putin. Până atunci opoziţia dintre Rusia şi occident pe chestiunea siriană se accentuează, după cum estimează cotidianul rus Kommersant şi întrebarea dacă Rusia se îndreaptă spre o confruntare cu occidentul în Siria nu este lipsită de sens.
