Am scris în mai multe rânduri despre conaţionali de-ai noştri pe care i-am întâlnit prin varii zone ale Italiei în peregrinările mele din aceste aproape două decenii.
Despre puştiul Ionuţ, care-şi pierduse părinţii în Gara de Nord din Bucureşti în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi, tot atunci, şi propria mâna dreaptă şi care, crescut de bunici, ajunsese la Napoli prin grija unui fost lector de italiană de la Facultatea de Litere din Craiova. Nu mai ştiu nimic despre el, îmi place să-mi imaginez că îşi va fi găsit, în noua sa familie, şansa unei vieţi pe măsura dorinţei sale de împlinire de care îmi vorbea, într-o seară de august, chiar în centrul metropolei italiene.
Ori despre surpriza descoperirii, într-un apartament din Macerata, a unei constănţene care, retrasă din „cea mai veche meserie din lume” prestată prin Turcia, era concubina unui marocan, Ahmed, imigrant şi el şi „patron” al unei mici echipe de construcţii în care majoritatea erau români. Cu Ahmed am tăifăsuit într-o seară târzie despre soarta sa şi a milioane de conaţionali, ai săi şi ai mei.
Ori despre câţiva zeci de români care, într-un alt august, în curtea amenajată a unei primării din Abruzzo unde purtasem Ansamblul folcloric „Maria Tănase”, încinseseră îndrăcite hore şi sârbe spre deliciul localnicilor în mijlocul cărora îşi căutau norocul.
Ori despre tânăra moldoveancă Ana Maria pe care, prin 2001, căsătorită deja cu un tânăr din L’Aquila, o ajutasem să obţină viza spre a se reuni cu viitoarea sa familie şi, drept mulţumire, împreună cu socrii şi soţul ei, m-au invitat la o cină „românească” de ea pregătită. Şi alţii întâlniţi incidental, precum cele două tinere vrâncene servindu-mă în restaurantul unui hotel din Albano Laziale, unde, abia sosite, îşi căutau şi ele o altă şansă pentru un viitor mai bun.
Valurile de migrări din ultimele aproape două decenii au căpătat, prin proporţii, prin dramatismul şi, mai ales, prin tulburarea ordinii unei lumi în derivă şi a canonizatei „corectitudini politice”, dimensiunea unui veritabil exod de extracţie biblică. Şi mă gândesc că poate nici nu mai e vorba de migrări, emigrări şi imigrări, cât de pribegii – de etnii, de credinţe, de neamuri – ajunse, în majoritatea cazurilor, cum se spune, la mâna Domnului.
Iată, în devastatorul cutremur din centrul Italiei, numărul românilor intrate în rândul victimelor a crescut în mod tragic plătind al doilea tribut după cel al localnicilor.
La Amatrice, localitatea abruzzeză cea mai crunt lovită de cutremur şi cu peste 250 de victime, o reporteră de la săptămânalul milanez „L’Espresso” era atrasă, sâmbăta trecută, de un grup de tineri în salopete negre vorbind repezit într-o altă limbă. Erau câţiva din consistenta comunitate de români care îşi decretau sfârşitul acolo, odată cu locul în care reuşiseră să-şi construiască un rost.
Şi, poate, un destin. Daniel Bobeică, de 35 ani, e cel care declară că „noi suntem ceea ce-a mai rămas din comunitatea românească. Mulţi au murit.” Unii lucrau în construcţii, alţii ca tăietori de lemne în pădurile montane, alţii în comerţ, dar majoritatea dintre femei îngrijeau bătrânii majoritari din aceste localităţi risipite pe versaţii apennini. Precum soţia sa, Lavinia, de 31 de ani, care îşi plânge casa pierdută câştigată cu multă trudă şi care, acum, realiza că reveniseră la situaţia de unde porniseră cu mai bine de un deceniu în urmă: la zero adică, fără documente, fără nimic care să-i mai lege de aceste locuri, gândind la revenirea acasă, în România.
Alţii au plătit încă şi mai scump, cu viaţa, precum o tânără care, în chiar prima ei zi de lucru în casa unor bătrâni, a pierit sub dărâmături împreună cu întreaga familie italiană. A fost întâia şi ultima ei zi de lucru. În Italia.
