Calafetenii, cu orgoliul lor inefabil, nu numai că îşi iubesc nespus oraşul, dar sunt si mândri din cale afară de apartenenţa lor la un municipiu cu istorie încărcată, dacă nu fabuloasă. Schelă de grâne în vremuri de linişte, cetate de apărare-n război, cum îl descria Alexandru Vlahuţă, „Calafatul îşi are demult paginile lui de suferinţă şi glorie în istoria ţării”. Asupra acestui oraş s-au aruncat cele dintâi obuze turceşti „când războiul nu era încă deschis, în primăvara anului 1877, şi la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cântec bătrânesc deşteptător de amintiri măreţe, un dor adânc de luptă şi de biruinţă a tresărit în inimile ostaşilor din tabăra Calafatului”. Dacă nu îşi calcinează trecutul legendar, deloc un motor al prosperităţii economice, evident nici o scamă, a fi calafetean este o puternica formulă de identitate.
În aceste zile caniculare, Calafatul – traversat zilnic de 1500 de tiruri (mare problemă în parcarea premergătoare a acestora) şi sute de autoturisme în drum spre Grecia via Vidin – respiră aerul unei staţiuni de pe litoral, prin seducţia stârnită de plaja amenajată la Başcov, zi de zi asaltată de localnici, dar şi de tineri din zona limitrofă. Oraşul e curat, înainte de toate, plin de vegetaţie, ca dintotdeauna, şi de trandafiri – 3000 plantaţi în primăvara, ne spunea primarul Dorel Mituleţu in culorile tricolorului românesc – care oferă un plus de atracţie localnicilor si nu numai, la orele serii când începe promenada pe faleza „Debarcader”. Terase cu gust amenajate, câteva restaurante cochete, spaţii comerciale îngrijite, agrementează un cadru natural generos, prin briza Dunării, care găseşte răgaz să mediteze asupra lumii pe care o străbate, atât de felurită, susţinând afirmaţia primarului de “litoral oltenesc”. Cu o populaţie de 17000 locuitori, la ultimul recensământ, foarte mulţi tineri, îngrijiţi, foarte frumoşi fizic, Calafatul, mai cosmopolit ca niciodată, refuză cu obstinaţie orice alt statut în afara celui pe care îl are. Nu mai are industriile de odinioară (fabrica de zahăr, întreprinderea de amidon şi glucoză, fabrica de conserve , întreprinderea Piscicola, fabrica de lapte praf), dar are o fabrica de textile (patron Luca Mantovani), cu 800 de angajaţi, care produce doar articole de firmă şi mici societăţi comerciale cu diverse obiecte de activitate. Un motiv de satisfacţie pentru Dorel Mituleţu, fost diriginte al poştei din localitate, viceprimar în vreo două rânduri, acum primar, este Liceul “Independenţa”, condus de profesoara Adriana Popa, performant, care dă consistenţă zilei de mâine. Au apărut profesii noi şi vor apărea altele. Viaţa de zi cu zi are ritmurile ei provocatoare şi Calafatul rămâne străin la orice somnolenţă, poate şi datorită traficului infernal spre podul de peste fluviu, până la Vidin, cunoscând realmente momente de vârf la toate momentele zilei. E interesantă abordarea lui Dorel Mituleţu: „Când încălzirea cu gaze va deveni o realitate, Calafatul va deveni un oraş de vis.” Dar dezideratul e încă departe. Mâine, sâmbătă, se redeschide tradiţionalul „Târg de săptămână”, închis din cauza restricţiilor sanitare şi sunt aşteptaţi producători de Cetate, Desa, Poiana Mare, oricum o revărsare de produse agroalimentare şi bunuri de consum. Nu e un eveniment, ci semnul tonic al revenirii la normal. Chiar dacă a pierdut din strălucirea de odinioară, cam iluzorie, vasele de croazieră fac opriri la Vidin, oraşul adoame târziu sub straja lunii, localnicii nu au deloc o imagine deformată asupra realităţii. Câtă teorie, atâta prostie. Şi pentru ei nu e greu de înţeles că teoriile care propun teorii spre a se ieşi din sau a contesta realitatea sunt o pacoste. Dacă îşi particularizează cu ceva identitatea, este propria lor tenacitate, renăscută după ce-şi pieduseră într-o clipă toate iluziile trăite şi toate şansele viitoare şi după ce părinţii lor fuseseră daţi cu capul de toate mutaţiile socialismului, obligaţi să fie optimişti într-o lume care… se ducea. Calafat, oraşul din care au plecat în lume, acoperindu-se de glorie, actorul Ştefan Iordache şi internaţionalul Gică Popescu, care a făcut din vara caniculară a anului 1988 una… incandescentă, păstrează personalitatea lui distinctă în peisajul Doljului contemporan.
