S-au împlinit, ieri, 29 iulie a.c. trei ani de la demiterea ex-preşedintelui ţării, Traian Băsescu, un eveniment cu amplitudine europeană ale cărui reverberaţii încă durează. Conform Biroului Electoral Central, participarea la referndum a fost de 44,6%, iar dintre alegători 87,52% (7.403.836) au votat pentru demitere, iar 11,15% (943.375) s-au pronunţat împotrivă. Un număr de 111.842 voturi (1,32%) au fost declarate nule. La 21 august 2012 Curtea Constituţională a României a decis cu 6 la 3 voturi, că referendumul nu a fost valid. A fost o vară încinsă şi s-a vorbit de lovitură de stat, printre dovezile puse la dispoziţia Comisiei Europene fiind şi încercarea USL de a restrânge atribuţiile Curţii Constituţionale. Ceea ce a fost o minciună. De la cancelarul german, la preşedintele CE şi ambasadorul SUA la Bucureşti, apărătorii statului românesc de drept, toată lumea s-a impacientat fără măsură. Excesul de logică nu a fost evident, în nici una din tabere. Dacă USL a pierdut prin prezentare, preşedintele-jucător Traian Băsescu a câştigat prin neprezentare, ceea ce nu s-a mai întâmplat, vreodată. Impunând Bucureştiului să aplice pentru acest referendum disputatul cvorum de 50% din listele de alegători, conducerea executivă a CE a încălcat decizia Comisiei de la Veneţia şi a procedat arbitrar. Amintirile încă dăinuie. Ca şi îndoielile. Încălcase Traian Băsescu Constituţia? Dacă nu în litera, a încălcat-o în spirit – guvernul fiind o anexă a preşedenţiei – înclinând-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidenţial. Oricum, jucase la limită, trecând deseori şi dincolo de ea, chiar potrivit interpretărilor CCR, altminteri favorabilă preşedintelui, care a ştiut să îşi asigure majoritatea. Puţini sunt aceea care cred că judecătorii CCR au jucat corect, ceea ce a augmentat furia de rigoare. Şi în prezent, când există un dosar penal la Parchetul General de pe lângă ÎCCJ, în legătură cu „faimoasa” minută, povestea nu pare decantată. N-a fost nici o lovitură de stat, după cum nu a fost nici o strategie elaborată a pregătirii referendumului. Împărţită în două, scena politică dominată de USL a rămas fierbinte până la alegerile parlamentare care au marcat o înfrângere fără precedent a ex PDL, partidul domnului Vasile Blaga cel care cerea demisia de onoare a guvernului ca urmare a hotărârii CCR, pe motiv, că a pus la dispoziţie date contradictorii în legătură cu populaţia României. Date statistice preluate de la… guvernarea precedentă. Răsfoind presa vremii, am identificat o monumentală declaraţie a doamnei Monica Culcer, conform căreia Victor Ponta „îndeplinea sarcinile trasate de Moscova”, fiind scutită însă de obligaţia de a produce şi dovezi. Referendumul din 29 iulie 2012 ale cărui reverberaţii nu s-au stins a îndârjit multă vreme cele două câmpuri politice, pentru ca în cele din urmă liberalii şi democrat-liberalii să se regăsească împreună sub sigla „noului PNL”. Traian Băsescu, întors la Cotroceni a înţeles că trebuie să treacă la acţiuni ferme, şi una din ele a fost acuzaţia de „lovitură de stat continuă”. Nu s-a găsit însă răspuns nici până astăzi, cum puteau Victor Ponta şi Crin Antonescu să dea o lovitură de stat sub ochii unor apărători ai statului de drept şi existenţa parlamentului. S-a vorbit de puci sau lovituraă de stat. A fost tot atât cât a fost şi regimul Băsescu „dictatură”, adică nici deloc nici prea mult, cum spune istoricul Lucian Boia în cartea sa „De ce este România altfel”. Nu puţini istorici au spus de-a lungul timpului că revoluţiile şi-au devorat cei mai buni fii. Dar iată că şi loviturile de stat închipuite pot face acelaşi lucru. Invalidarea referendumului din 29 iulie 2012 a nemulţumit pe mulţi dintre români, fiindcă valul lor de ură atinsese proporţii de un tsunami. Ei au rămas consternaţi de faptul că votul lor n-a fost luat în consideraţie. I-a satisfăcut însă pe alţii, care cred că au avut şi dreptate.
