Andrei Pleşu a publicat, ieri, tableta sa săptămânală, în cotidianul „Adevărul”, intitulată „O dezamăgire ireversibilă”, exprimându-şi astfel părerea, de ultim moment, asupra preşedintelui Traian Băsescu „după ieşirea inutilă, inexplicabilă, ridicolă, grosolană, de săptămâna trecută”, în urma căreia „am început să mă îndoiesc până şi de ceea ce, până acum, îl făcea prizabil, după principiul răului mai mic”. Filozoful şi eseistul Andrei Pleşu este asociat, cel puţin în Capitală, elitei intelectuale, şi poate pe bună dreptate. Deşi există şi îndoieli. Cu domnia sa poţi sau nu fi de acord, dar recomandabil este să-l lecturezi. Chiar atunci când nu-ţi convine ce afirmă. În tableta „O dezamăgire ireversibilă”, Andrei Pleşu nu-şi susţine cu suficiente argumente logice titlul, fiindcă nici nu îşi propune, chiar dacă afirmă undeva că „din păcate, Băsescu nu reuşeşte nici el să fie în rol”, dar pentru asta îi plesneşte pauşal pe Crin Antonescu şi Victor Ponta, aşa, din senin. Declarându-se de acord cu ceea ce afirmase, recent, despre ei, în urma consultărilor de la Cotroceni, Traian Băsescu. Argumentaţia sau, mai degrabă, arguţia este stearpă, ca un zarzăr uscat. Un lucru oarecum firesc, după sinecura de consilier prezidenţial, la care a renunţat după un an şi jumătate, fără a şti de ce a zburat de la Cotroceni. Andrei Pleşu nu se pronunţă în chestiunea „abdicării regelui”, considerată de Traian Băsescu „un act de trădare a interesului naţional al României”, şi nici nu comentează dacă, în opinia sa, ex-regele Mihai a fost sau nu „slugă la ruşi”. Nu se hazardează într-un asemenea teritoriu. Obsesia sa sunt liderii opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Năucitoare de-a dreptul este, în schimb, următoarea afirmaţie: „Alţii au optat pentru sinceritate şi îi felicit cald: Teodor Paleologu (în sfârşit, la înălţimea tatălui său)”. Şi exemplele continuă. Aoleo! „La înălţimea tatălui său”, aşadar, a lui Alexandru Paleologu, „conu Alecu”, livrat de CNSAS, la solicitarea scriitorului dizident Dorin Tudoran, ca principalul informator al Securităţii în cazul său. Adresa poartă numărul P1385/09/15.06.2009 şi se regăseşte în cartea „Eu, fiul lor”, a lui Dorin Tudoran, (Ed. „Polirom”, 2010). Asta da „înălţime morală”, că despre aşa ceva este vorba. La genunchiul broaştei. Criteriile de evaluare folosite de eseistul, noţiune în care, la noi, încape ce vrei şi nu vrei, uneori te miri ce, Andrei Pleşu, sunt destul de variabile. Uneori ca vremea de afară. Fiindcă iată ce îi scria prietenului său „conu Alecu”, în anii ’90, căruia îi recunoaşte acum „înălţimea”. E drept… cam joasă. „Aţi încercat să fiţi simultan ambasadorul golanilor şi şeful misiunii noastre în Franţa. A lua salariul de la Guvern, declarându-te reprezentantul unei mişcări anti-guvernamentale, iată, într-adevăr, o dilemă de toată frumuseţea. Nu aţi fi putut ieşi din ea decât prin demisie. Dar aţi preferat să rămâneţi dilematic până aţi fost, pur şi simplu, destituit” (Dilema, nr. 131, 14-20 iulie 1995; nr. 132, 21-27 iulie 1995). Autorul „Minima moralia” ne fasonează, aşadar, „dezamăgirea ireversibilă” de care este cuprins. Nu comentăm mai mult titlul. Dar cei care mai ştiu câte ceva despre tâlcul vorbelor aruncate în pagină ce să mai zică, fiindcă ele aduc a ipocrizie şi duplicitate, de la „biograful îngerilor”.
