Nebunia în care trăim şi pariul lui Pascal

Trăim cu adevărat într-o epocă a nebuniei? Ori, aşa cum se întreabă Umberto Eco într-una din intervenţiile sale memorabile, suntem cu toţii… nebuni? Răspunsul, în perspectiva marelui scriitor şi semiolog italian, s-ar putea identifica într-o replică dintr-un roman al lui Owen, când personajul-cheie, în fapt un „rezistent” la ceea ce se întâmplă în jurul său, decretează pe un ton apodictic: „Cu toţii suntem nebuni în lumea asta, cu excepţia mea şi a ta. Ba până şi tu, dacă ne gândim mai bine…”.

Totul, în această judecată rece, pusă sub semnul unei raţiuni care şi-a pierdut cu totul atributul ei de dominanţă, cum voia Kant, porneşte de la întâmplările din realitatea imediată, devenită ca atare, adică imediată, datorită internetului. Evenimentele – pe care le evocă Eco, dar la care am putea adăuga altele, numeroase cu care suntem bombardaţi zilnic (un caz la limita insuportabilului e chiar o ştire de azi, cu sinuciderea a doi tineri orădeni care s-au aruncat de la etajul 10 al unui bloc?!) – sunt, într-o ordine aleatorie, dar din nefericire deja „consacrată”, cazul pilotului german care a ucis 250 de oameni cu un avion al unei companii germane, dar şi o altă întâmplare, mai puţin comentată la noi, despre un „masacru mexican”, înfăptuit de nişte poliţişti împotriva unui grup de protestatari. „Doar cu un minut mai înainte – constată Eco – erau…agenţi normali. Ce frenezie i-a cuprins la un minut după aceea ca să aibă o reacţie de o demenţă rară, de parcă n-ar fi luat în calcul în niciun fel că până la urmă reacţia lor va ieşi la iveală?”.

Există, aşadar, în noi, toţi, cele câteva miliarde de locuitori ai Terrei, un  germen de nebunie ce se poate manifesta pe neaşteptate. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cu privire la statutul „curent”, „cotodian”, al miilor de ucigaşi din armata Isis: căci nu ne împiedică nimic să presupunem că, în condiţia lor „obişnuită”, sunt, ori ar putea fi, soţi şi părinţi obişnuiţi, acţionând într-un statut de „normalitate”. Şi atunci ce anume îi determină ca într-o dimineaţă să se trezească „diferiţi” încât, după îşi vor fi luat micul dejun, îşi iau automatele şi, în timp, ce soţiile le prepară micul dejun, se duc să ucidă sute de copii. E ceva aduce cu alte crude realităţi în istorie, dacă ne gândim că nu altfel se întâmpla şi cu torţionarul nazist Eichmann? Şi cu alţii, Beria, Stalin, ori Pinochet ? Şi ne este interzis să ne gândim că până şi cel mai odios dintre criminali era, cu câteva ceasuri înainte de a ucide, dacă e să ne luăm după spusele mamei sale, un tânăr liniştit şi bine-crescut?

Dincolo de toate, întrebarea este dacă nu cumva am început să trăim într-o continuă teroare, suspectând, când ne aşteptăm mai puţin, chiar şi pe cei din familie ori pe vecinul de apartament, fie el şi amabilul profesor pe care îl credeam a-l cunoaşte ca pe noi înşine? Şi, într-un astfel de context, existenţa devine imposibilă, cât timp nu ne mai putem încrede în nimeni, nici măcar atunci când prezentatorul de la un spectacol ne anunţă că va urma un moment… de excepţie, cu invitatul surpriză al serii, pe care sentimentul fricii ne determină să-l suspectăm şi pe el că ar putea să scoată o armă şi s-o şi folosească.

Şi atunci  ce-ar fi de făcut? Răspunsul e unul singur, dar nu mai puţin liminar: să revenim la sentimentul de încredere, în cel de lângă noi, pe care îl cunoaştem şi căruia să nu-i delegăm cine ştie ce vocaţie a răului. Eco evocă, în acest context, şi pe bună dreptate, celebrul pariu al lui Blaise Pascal: a crede în existenţa vieţii veşnice e un avantaj mai mare decât în a nu crede în ea.

Este, la urma urmei, un pariu, dacă nu pe viaţa veşnică, atunci pe cea a celui de lângă noi: altfel spus, un pariu ca unic medicament pentru sănătatea noastră mentală.