O confruntare, fără sfârşit, între tabăra Iranului şi cea a Americii!

Potrivit „The Guardian”, care citează „Reuters”, preşedintele american le-a spus reporterilor, însoţitori la bordul aeronavei Air Force One, că SUA şi Iranul s-ar fi întâlnit „deja”, direct şi indirect, şi că noii lideri ai Iranului s-au dovedit „foarte rezonabili”. Comentariile preşedintelui american au venit după ce Pakistanul, care acţionează ca intermediar, între Teheran şi Washington, a declarat că se pregăteşte să găzduiască „discuţii semnificative”, în următoarele zile, menite a pune capăt războiului. Donald Trump a mai spus că el personal crede că SUA au realizat deja o schimbare de regim în Iran, după ce atacurile au ucis liderul suprem al ţării şi înalţi lideri oficiali (ultimul fiind comandantul naval al IRGC, Alireza Tangsiri, care a condus operaţiunile de închiderea efectivă a strâmtorii Hormuz) dar a reiterat, de două ori, că înlocuitorii par… rezonabili. Iranienii au o cultură bogată, veche, o viziune proprie asupra complexităţii vieţii şi o ură profundă faţă de stereotipul occidental, care îi prezintă sistematic ca pe o masă de exaltaţi. Sunt suspicioşi faţă de intenţiile guvernelor străine, iar în fruntea listei aşează SUA, Israelul şi Marea Britanie. Nu ne ducem, mult, în istoria lor recentă, dar în 1979 iranienii au pus la cale o revoluţie menită să repare înlăturarea lui Mosaddeq, din 1953 şi aducerea şahului în ţară. Care s-a angajat, este adevărat, într-un proces de modernizare ambiţioasă, dar, autocrat fiind, s-a aşezat în fruntea unui stat poliţienesc, corupt, care nu permitea nici o libertate politică, cu o poliţie secretă SAVAK, renumită pentru brutalitatea ei şi dispariţia oponenţilor regimului. Duşmanii şahului l-au prezentat ca o marionetă a americanilor, care impunea un plan american de dezvoltare unei ţări mândre de istoria şi cultura ei. Curând, şahul a devenit un aliat incomod pentru Jimmy Carter, campion al drepturilor omului, ales preşedinte al SUA în 1976. Iranul avea relaţii diplomatice cu Israelul, astfel că SUA au considerat util să aibă două puteri regionale non-arabe, care să domine o lume mereu turbulentă. Pe fondul unor demonstraţii de protest, pe un ton profund islamist, prea mari pentru a fi zdrobite, şahul va părăsi Iranul, la 16 ianuarie 1976, plecarea lui fiind anunţată ca o vacanţă prelungită, care începea în Egipt (suferea deja de cancer) şi nu avea să se mai întoarcă pe pământ iranian. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, în exil, timp de 16 ani, mai mult la Najaf, în sudul Irakului, până când Saddam Hussein îl va expulza, la cererea şahului, în octombrie 1978. În fine, după ce Kuweitul i-a refuzat primirea a ajuns în cele din urmă la Paris, unde i s-a stabilit un sediu temporar într-o vilă la marginea oraşului. Revoluţia din Iran a fost o ştire de prima pagină pentru toate ziarele din lume. Consilierii lui Khomeini îi înregistrau predicile pe casete audio permiţându-le astfel simpatizanţilor săi să le asculte, fie la telefon, fie prin alte mijloace. Sentimentele anti-americane s-au dezlănţuit. La câteva săptămâni, după întoarcerea lui Khomeini, unii dintre susţinătorii săi au pătruns cu forţa în ambasada SUA, din Teheran, şi au luat ostatici mai mulţi diplomaţi. Guvernul iranian, compus încă din miniştri care negociaseră cu americanii, de-a lungul anilor, i-au convins pe radicali să renunţe la asediu. Dându-şi seama că oferind refugiu detestatului Pahlavi, revoluţionarii din Teheran se vor inflama şi mai mult, Jimmy Carter i-a retras oferta de azil, deşi unii dintre cei mai puternici oameni ai Americii considerau că şahul merita mai mult. Printre aceştia se afla Henry Kissinger, şeful diplomaţiei americane, David Rockefeller, preşedintele CHASE Manhatan Bank, Richard Helms, fostul ambasador al SUA în Iran. A urmat o criză a ostaticilor (bine surprinsă în filmul lui Ben Affleck, „Argo” – 2012), care a pus capăt preşedinţiei lui Jimmy Carter, facilitând câştigarea alegerilor din 1980 de către Ronald Regan. La câteva momente după ceremonia de investire a noului preşedinte, toţi ostaticii au fost eliberaţi, după 444 de zile de captivitate, Algeria ajutând la negocierea unui acord, care a eliberat active iraniene îngheţate în valoare de miliarde de dolari. Ulterior s-a aflat faptul că echipa lui Regan a purtat discuţii secrete cu Iranul: criza ostaticilor, asemenea concesiunilor petroliere ale lui William Knox D’Arsy, naţionalizarea companiei petroliere anglo-iraniene şi lovitura de stat din 1953, se află în spatele relaţiei tensionate care există între Iran, SUA şi aliaţii săi occidentali. Faptul că Reza Pahlavi, fiul exilat al şahului încearcă să revină în ţară, având susţinerea membrilor diasporei iraniene din New York, Washington, Canada pentru a rescrie istoria Teheranului, cu sprijinul lui Donald Trump, este un element de culoare, în tot ceea ce se întâmplă. Competiţia între tabăra Americii şi cea a Iranului continuă să stea la baza conflictelor din Orientul Mijlociu, ne asigură reputatul jurnalist BBC, Jeremy Bowen, în cartea sa „Orientul Mijlociu de ieri şi de azi” (Corint, 2026).