Praznicul de la 30 ianuarie este închinat celor trei mari voci ale Ortodoxiei: Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Sărbătoarea a fost instituită în secolul al XI-lea de mitropolitul Ioan al Evhaitelor, pe vremea împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1086), în urma unei dezbinări a credincioşilor din Constantinopol, care se întrebau cărui ierarh i se cuvine mai multă cinstire.
Cei trei ierarhi au trăit cam în aceeaşi vreme, secolul al IV-lea, când Biserica creştină era în pericol din cauza ereziilor ce se iviseră. Mari caractere, deşi diferite, fiecare va da roadele lui atât de necesare Bisericii.
Sf. Vasile, dascăl prin fire şi prin educaţie, îşi ţinea cuvântările în catedrală. Învăţăceii erau mulţi şi de tot felul: clerici, bărbaţi şi femei din toate clasele sociale, cu carte sau fără. Adesea îl ascultau şi ereticii, suspicioşi, gata să-i pună întrebări-capcană şi să-l critice. Temelie şi busolă îi era Scriptura, pe care o avea mereu deschisă pe tetrapod. Nu-i plăcea deloc alegoria, era de un realism total. Izbânzile veneau una după alta, încât şi cei mai greu de convins au fost nevoiţi să-i recunoască măreţia discursului. În septembrie 370, a ajuns arhiepiscop al Cezareii din Capadocia. Ereticii tremurau de frică, mulţi chiar fugiseră din Cezareea. Autoritatea lui era foarte mare în Capadocia. Toţi îl cunoşteau. Până şi în piaţă. Impresiona prin prezenţa lui şi prin tot ce se auzea despre el. Prin cuvântările ţinute de-a lungul vieţii şi prin scrierile sale, Sf. Vasile a apărat dogma Sfintei Treimi şi a izbutit nu numai ceea ce a urmărit, ci şi ceea ce nu şi-a închipuit: indirecta recunoaştere a Bisericii în mediul intelectual. Şi aceasta a avut o însemnătate colosală în mersul istoric al Bisericii.
Sf. Grigorie Teologul, prieten şi biograf al Sfântului Vasile, era un orator înnăscut, poet şi mare teolog. În noiembrie 378 a plecat spre Constantinopol pentru a învia Ortodoxia. Cetatea era fermecătoare, însă adăpostea mulţi eretici, care îi prigoneau pe ortodocşi şi le smulseseră toate bisericile. Prezenţa Sf. Grigorie i-a mobilizat pe cei câţiva creştini care mai rămăseseră şi au ridicat o biserică pe care au numit-o Anastasia. Aici Sf. Grigorie a vorbit despre legătura dintre Persoanele Sf. Treimi, iar după cinci ani situaţia s-a schimbat: ereticii au rămas cu o singură biserică, toate celelalte devenind ortodoxe. Pe la jumătatea verii anului 382, a luat hotărârea să scrie un mic tratat în care să explice creştinilor din toate timpurile cum şi de ce are Hristos două firi, umană şi divină, pentru a combate erezia cu care Apolinarie îi înşela pe credincioşi. Nu s-a grăbit să înceapă scrisul. Se ruga ziua întreagă cu lacrimi şi îngenuncheri. Când la lumina opaiţului a luat pana şi a început să scrie, vara era pe sfârşite. Acest tratat va fi cântecul de lebădă al Sfântului Grigorie. Va mai scrie şi alte epistole şi poeme, însă o lucrare atât de importantă nu va mai scrie. A fost ultima sa mare contribuţie teologică adusă învăţăturii Bisericii, recunoscută oficial şi de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, în 451.
În ce îl priveşte pe Sf. Ioan Gură de Aur, cel care încă de pe băncile şcolii a luat hotărârea să ajungă sfânt, i-a înfruntat pe toţi adversarii pe toate terenurile şi a câştigat toate luptele. Victoriile împotriva teologilor ”de ocazie”, care „se culcau meşteşugari şi se trezeau mari înţelepţi”, cum spunea Sf. Grigorie, au fost atât de categorice, încât Hrisostom (n.r. – Gură de Aur) este unul dintre puţinii sfinţi citaţi atât în calendarul Bisericii apusene, cât şi în cel al Bisericii răsăritene. A fost considerat cel mai iscusit vorbitor pe care l-a avut Biserica, iar tălmăcirea Evangheliei după Matei este o adevărată evanghelie practică.
Cei Trei Sfinţi Ierarhi au fost şi au rămas călăuză creştinilor din toate timpurile în a înţelege unimea Sfintei Treimi, că Tatăl este nenăscut, Fiul – născut, iar Duhul Sfânt este purces. Sunt trei Persoane, dar au aceeaşi fiinţă, deci un singur Dumnezeu căruia trebuie să ne închinăm.
