Procurorul militar Cătălin Ranco Piţu, care a semnat rechizitoriul din dosarul Revoluţiei române, din Decembrie 1989, a publicat de dată recentă cartea „Ruperea blestemului” (Ed. Litera), bazată pe cele 3.000 de volume sintetizate, peste 1000 de documente studiate şi sute de mărturii inedite. S-a scris până la saturaţie despre ceea ce am numit „Revoluţia din Decembrie 1989”, atât de autori (cu precădere istorici) români, cât şi străini, dar nici unul dintre aceştia n-a avut acces la documentele desecretizate, ca de pildă raportul Comisiei Senatoriale privitor la evenimentul pomenit, şi nici posibilitatea de a audia autorii „psihozei teroriste” care avea să facă atâtea victime după fuga, arestarea şi executarea cuplului Ceauşescu. Scopul rechizitoriului: trimiterea în judecată a unor prezumtivi vinovați de victimele înregistrate (857 decese și 2.382 răniți) după 22 decembrie 1989. Generalul (r.) Cătălin Ranco Piţu, promovat şeful secţiei Parchetelor militare, al cărui bunic, ca fapt divers, a fost chiar frizerul preferat al lui Ion Iliescu, pe vremea când acesta era vicepreşedintele Consiliului Judeţean Timiş (1971-1974) narează plăcut, are acces la logica juridică, şi îşi pune multe întrebări: cum a fost posibil ca regimul condus de Nicolae Ceauşescu să fie pulverizat în câteva ore, de ce după pierderea puterii de către Ceauşescu au murit atât de mulţi oameni, care a fost cauza haosului generalizat ce a debutat în seara zilei de 22 decembrie, a existat diversiune radio-electrică, de ce a trebuit executat cuplul Ceauşescu, a fost revoluţie sau lovitură de stat, au existat terorişti, întrebări care implică răspunsuri complexe şi argumentate. La capătul unei strădanii notabile, prelungite, verdictul generalului (r.) Cătălin Ranco Piţu este următorul: Revoluţia din Decembrie 1989 ne-a adus dorita şi meritata libertate, cu preţul unei tragedii. Demonstraţia autorului cărţii „Ruperea blestemului” poate avea, pe alocuri, fisuri însă meritul de a risipi multe îndoieli, care persistă, nu poate fi contestat. „Armata e cu noi! Armata e cu noi”, aşa se scanda în urmă cu 35 de ani peste tot, în centrul Craiovei, pe culoarele fostului sediu al Comitetului judeţean Dolj al defunctului partid comunist ai cărui lideri fuseseră izgoniţi acasă de revoluţionari, unii de bună credinţă, alţii naivi, şi, unii veniţi… să devalizeze. Generalul craiovean Dumitru Roşu, comandantul Armatei a 3-a, între altele membru în fostul Birou al Comitetului judeţean de partid, pilota focarele diversioniste din acele zile şi de facto menţinea legătura cu Bucureştiul, neliniştit de ceea ce se întâmplase la Timişoara şi de care nu era străin. Când va avea prima discuţie cu Radu Berceanu, unul din oamenii cheie în ceea ce s-a întâmplat şi va urma, care îl va contrazice în privinţa unor rachete „dizolvate” după căderea la sol, aflând că acesta era chiar absolvent al Facultăţii de Aeronautică, va realiza că trebuie schimbat macazul. În fine, faptul că noile raporturi internaţionale, impulsionate de Mihail Gorbaciov, venit la conducerea ex-URSS în martie 1985, complicaseră situaţie regimului comunist de la Bucureşti, se ştie, mai ales că aşa-zisul curent reformator n-a găsit nici un ecou în structurile de conducere, din România. O noutate, validată de acum de autorul cărţii „Ruperea blestemului” este… partizanatul total al structurilor de securitate la tot ceea ce s-a petrecut. Deşi sună straniu. Despre care s-a păstrat, cu discreţie, multă vreme tăcerea. Fiindcă anterior introducerii în incinta UM 01417 Târgovişte, Nicolae şi Elena Ceauşescu, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, deposedaţi total de prerogativele puterii de stat, aceştia s-au aflat în custodia MI-DSS. Ceea ce demonstrează indubitabil că nu a existat nici o intenţie din partea conducerii MI-DSS de a-i salva. În acest fel apar de-a dreptul lipsite de logică afirmaţiile conform cărora cadrele fostei securităţi i-au atacat, pe întreg teritoriul ţării, pe reprezentanţii armatei, pe revoluţionari, reprezentanţii CFSN, cu scopul readucerii la putere a fostului preşedinte. De asemenea, UM 01417 Târgovişte nu a fost în niciun moment atacată, în intervalul găzduirii soţilor Ceauşescu. Motivându-se că doar prin împuşcarea acestora se vor linişti lucrurile în ţară, a fost luată decizia cunoscută, aberantă, iar unul dintre factorii decizionali a fost Silviu Brucan, un fost stalinist notoriu, intrigant, convertit la gorbaciovism, pentru a-l înlătura pe Ceaușescu. Autorul cărţii menţionate este convins că întreaga lui demonstaţie nu este una exhaustivă. Există aspecte care probabil nu vor fi niciodată elucidate. Generalul Pițu nu este istoric, părerolog ci fost procuror militar: el nu dezleagă o enigmă care dăinuie și anume din dispoziția cui s-au înarmat, pe bază de buletin de identitate, civilii, când existau gărzile patriotice, pentru așa ceva pregătite. El aşează totuşi lucrurile într-o lumină nouă, mult mai clară. Îşi încheie cartea cu convingerea următoare: dacă justiţia este principala necesitate a unei naţiuni atunci justiţia militară e principala necesitate a unei armate.
