2022 îşi trăieşte ultimele zile, dintr-un calendar care vesteşte deja epuizarea lui. A fost un an greu pentru toată lumea, unul oribil, şi mă refer la ţările membre UE, dar şi pentru noi românii. Abia scăpaţi, într-un fel, de spaimele Covidului, după aproape doi ani cu carantină şi tot felul de rigori sanitare, ne-am trezit confruntaţi cu resurgenţa inflaţiei, seceta prelungită, criza energetică (consecinţă a războiului din Ucraina), noi anxietăţi şi pe cale de consecinţă escaladarea nemiloasă a preţurilor. Nimic nu se mai aseamănă cu ceea ce am trăit înainte de pandemie. Şi pentru ca starea noastră de spirit să fie definitiv îndoită a mai venit şi fronda Austriei la admiterea, îndelung aşteptată şi cuvenită, în spaţiul Schengen. Un eşec tulburător, greu de uitat şi de surmontat. Ne-am trezit, de-a dreptul consternaţi de cele petrecute, de marginalizarea noastră într-o Uniune Europeană, şi ea la rândul ei fragilizată şi incoerentă, în pofida clamărilor de solidaritate, unitate, fraternitate. Nu se poate să nu vedem că Europa a devenit în absenţa a ceea ce numeam altă dată tandemul Paris-Berlin, o locomotivă a ei, tot mai lipsită de plusul de vigoare şi distincţie. A făcut şi face eforturi consistente, în ajutorul Kievului, practic tot ce i-a stat în putinţă, a primit refugiaţi în număr mare (s-a angajat şi în reconstrucţia Ucrainei) dar nu se vede credibilă pentru discuţiile tranşante la nivel înalt. În plan diplomatic, întreg establishment-ul de la Bruxelles, în frunte cu modestul înalt reprezentant pentru politici externe, Josep Borell, face o figură modestă, dacă nu neclară. Încât şi pentru Kiev, Bruxelles-ul a devenit neînsemnat. La rândul său liderul de la Kiev se consideră deja o marcantă personalitate, pregătită să sacrifice toţi bărbaţii ucrainieni în putere pentru a învinge Rusia. Care, fără contenire, bombardează cu ferocitate infrastructura energetică afectând alimentarea cu curent electric, încălzirea locuinţelor, aprovizionarea cu apă, forţând Occidentul de a trimite regimul de la Kiev la negocieri. Uniunea Europeană a făcut multe lucruri bune, a contribuit la pacea pe continent, dar rămâne minată de interese divergente, de relaţiile de putere ce crează asimetrii, decizii nedrepte, chiar standarde duble. Trăim o confluenţă de procese şi crize ce definesc starea precară a lumii: stres economic şi social, o criză energetică ce va dura (s-ar putea amâna până la 31 octombrie 2023 închiderea grupurilor energetice pe bază de lignit, de la Rovinari şi Turceni din cadrul CO cu o putere instalată cumulată de 660 MW precum şi a exploatărilor miniere aferente), inflaţia ce va amputa puterea de cumpărare, un război cu reverberaţii numeroase şi efecte tot mai nefaste ale schimbărilor climatice. Ce ne va aduce 2023 este greu de prognozat, după toate semnalele prezente. Se anunţă, oricum, unul dintre cei mai importanţi ani din istorie, cu un impact mai mare decât cel de al doilea război mondial. Războiul din Ucraina cu toate consecinţele lui nefaste va continua. Mai îndârjit. Pentru Rusia, în viziunea Kremlinului, războiul este clar, incontenstabil şi oficial existenţial. Aşa sună prognoza sa nefastă. Când o putere nucleară declară în mai multe rânduri că poartă un război existenţial, totul trebuie luat în serios. Fiindcă este un război care atinge Europa, vizând ordinea ei actuală. Rusia ameninţă şi ţările UE, în condiţiile în care au furnizat armament şi suport militar Ucrainei. Într-un interviu, pentru TASS, Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei de la Moscova, anunţa propunerile Rusiei pentru demilitarizarea şi denazificarea teritoriului controlat de Kiev, care ar trebui „acceptate” într-un mod amiabil, altminteri armata rusă se va ocupa de această problemă. Un sfârşit de an, încărcat în evenimente politice şi nu numai, care nu oferă nici un prilej de regret. Decât acela al scurgerii implacabile a timpului.
