Miercuri, 27 noiembrie, anul de graţie 2013. O zi pe care o parte consistentă a italienilor s-au grăbit s-o decreteze istorică, alţii probând mai multă reţinere, din raţiuni, la rândul lor, cu destulă consistenţă în argumente. Ce s-a întâmplat, în fapt? Convocat într-o şedinţă ordinară, cu un singur punct în agendă, Senatul din Palatul Madama din Roma a decis, prin vot la vedere, anularea mandatului de senator al lui Silvio Berlusconi, în baza unei legi, Severino, aprobate, nu cu mult timp în urmă, şi cu voturile parlamentarilor formaţiunii lui Il Cavaliere. Sau, a lui Berlusca, ori, a Caimanului, apelative intrate deja în fondul lexical curent al limbii lui Dante şi a lui Machiavelli. Decizia, devenită, din august şi până azi, punct central al dezbaterilor din Peninsulă – şi nu numai în media ori în ambientul politic – s-a conturat ca o consecinţă, firească, potrivit unora, agresivă şi ilegală, în opinia fidelilor berlusconieni, a unei sentinţe de condamnare la patru ani a ex-premierului pentru o fraudă fiscală datată cu vreo treisprezece ani în urmă.
Într-un climat tensionat, alimentat de ambiguităţile generate de alegerile din februarie a.c., ale căror rezultate aveau să conducă la încropirea unei coaliţii a „marilor înţelegeri”, cum a fost botezată, între cei mai aprigi adversari (centru-stânga şi centru-dreapta), separarea, de săptămâna trecută, a unui segment, cel ministerial, din, de-acum, fostul PDL condus „marinăreşte” de Il Silvino, n-avea cum să nu puie încă şi mai multă apă pe foc. Aripa, condusă de Angelino Alfano, poreclită a „porumbeilor”, pentru poziţia mai moderată, s-a desprins într-un grup, în curs de structurare ca formaţiune, de Nou Centru Dreapta, în chiar momentul în care Berlusconi însuşi îşi reinventa, cu „şoimii”, aripa radicală, întâia sa dragoste, „Forza Italia” cu care avea să-şi inaugureze cei douăzeci de ani asesorat politic la vârf.
De la sentinţa din vară, Berlusconi a inaugurat o suită de reprezentaţii mai degrabă de circ balcanic decât de o commedia dell’arte ce s-ar potrivit mai mult specificului meridional: proteste în aule ale instanţelor cu fani ( şi mai ales, „fane”) parlamentari, cu mitinguri orchestrate mediatic până în cele mai mici detalii, în care, în rol de victimă, nu s-a sfiit să atace furibund mai toate instituţiile statului: justiţia, în prim-plan, „togi roşii”, ne-democratică, argumenta el năucitor întrucât nu urmează alegeri democratice, dar şi Preşedinţia, guvernul, Parlamentul, ignorând detaliul, fundamental, că le reprezentase, ba încă le mai reprezenta, pe toate.
Legea Severini a fost adoptată cu aproape doi în urmă cu justificarea precisă de a evita incompatibilitatea dintre calitatea de ales, dar şi de eligibil, al unei persoane condamnate definitiv şi irevocabil. „Şoimii” lui Berlusconi, cu o întreagă tagmă de avocaţi generos arvuniţi, au contestat legea ca nefiind retroactivă. Ceilalţi, majoritari, au invocat tocmai finalitatea adoptării ei, evocând şi cele nu mai puţin de 36 de situaţii similare deja gestionate în baza legii. Ca ultimă tentativă de scăpare, „şoimiţele” Caimanului, îndoliate, îmbrăcate în negru, au prezentat, în plenul Senatului, nu mai puţin de opt amendamente, cel mai invocat fiind acela al votului secret, toate respinse.
Cât despre „doliu”, s-a dovedit a fi făcut parte din butaforia Marelui Sforar, Şeful Suprem, Berlusconi însuşi care, comandând încă un miting, în Piaţa Plebiscitului din Roma, a vorbit, cu fix treizeci de minute înaintea deciziei din Senat, despre „o zi de doliu” la „moartea” democraţiei italiene, ca şi despre „plutonul de execuţie” format din magistraţi şi comandat de …comunişti.
Acuze, formulări, expresii nu doar nefericite, în litera lor, dar incalificabile într-o Europă făloasă, altminteri, cu exigenţele ei în materie de comportament democratic comunitar, extrem de sensibilă, la vârfurile ei de la Bruxelles, la acte şi întâmplări infinit mai neofensive, ba de multe ori inventate.
Pierzând mandatul de senator, condamnat la domiciliu şi alegând soluţia muncii în folosul comunităţii, Berlusconi a anunţat că, departe de a se retrage la …mănăstire, va reîncepe încă şi mai vârtos lupta sa pentru …libertate. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce va urma. Un lucru e însă sigur: chiar fără Berlusconi, berlusconismul va supravieţui. Ca şi fascismul lui Mussolini. Ca şi ceauşismul lui Nea Nicu. Ca să vezi, ce piatră a naibii de tare a fost, este şi va fi, în veacul veacurilor, libertatea.
