O polemică, poate, cordială: Despre Mihai Viteazul

A spus câteva lucruri, nu neapărat provocatoare, în cadrul festivităţii dedicate zilei de 24 Ianuarie, primarul Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, despre intenţia sa de a organiza, din acest an, Zilele “Mihai Viteazul”, oportunitate a unei tentative temerare de dezgropare a rămăşiţelor pământeşti ale marelui domnitor de la Turda, respectiv Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, şi a le aduce la Craiova. Demers mai degrabă iluzoriu. Abordarea primarului Craiovei a generat o discuţie oarecum stufoasă, care vine într-un fel în prelungirea alteia, de dată recentă, despre filmul „Mihai Viteazul” (1971) realizat de Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, menit să alimenteze valul de exaltare naţională care cuprinsese România după august 1968, când Nicolae Ceauşescu refuzase, cu ostentaţie, să se supună suzeranităţii moscovite. Charisma starului Amza Pellea, verificată în „Dacii” şi „Columna”, care îl interpretează pe Mihai Titus (Mihai Viteazul), ales din 120 de actori, a făcut din filmul respectiv unul „de casă”, mesajul său propagandistic, pentru componenta discret naţionalistă, dăinuind până astăzi. Cel puţin din perspectiva lămuririlor depline asupra anvergurii şi apartenenţei la această zonă geografică a lui Mihai Viteazul şi a meritelor sale, considerat, alături de Ştefan cel Mare, drept întruchiparea eroismului, izvor de putere, de încredere şi de mândrie pentru poporul român, cum îl portretizează istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”, (Vol II, Partea I – 1943), merită preluată provocarea primarului Craiovei. Pentru ca istoricii facultăţii de profil din cadrul Universităţii din Craiova, şi nu doar aceştia, să aducă toate clarificările posibile. Originea lui Mihai Viteazul este neclară, susţine un cercetător avizat precum P.P. Panaitescu, simpatizant al Mişcării Legionare, dar se ştie că s-a născut la 1558, deoarece în 1601 avea 43 de ani, cum mărturiseşte pictorul Sadeler, care i-a făcut portretul, şi este „fiul faptelor sale”. Şi acum legătura lui Mihai Viteazul cu Bănia. Cariera boierească a început-o pe lângă unchiul său Iane, iar când acesta ajunge Mare Ban al Olteniei, Mihai e numit Ban Mic sau Bănişor în judeţul Mehedinţi. Ajunge apoi, după 1590, stolnic, postelnic, mare agă – ceea ce însemna păzitorul oraşului de reşedinţă şi comandantul armatei de lefegii sau mercenari – şi, în sfârşit, Ban al Olteniei, între 1592 şi 1593. (Numărul total al mercenarilor a depăşit 12.000, un record-spune Radu Rosetti în“Istoria artei militare la români”). Strânge o avere însemnată, la care se adaugă şi cea a soţiei sale, Stanca, şi în 1593 era nu numai cel dintâi dintre dregători, dar şi unul dintre cei mai bogaţi. Prigonit de domnul de atunci al Munteniei, Alexandru cel Rău, fuge în Ardeal, de  acolo la Constantinopol, unde se spune că, având ajutorul unchiului său Iane, reprezentant al domnului la Constantinopol, izbuteşte să fie numit el domn. Au contribuit la acest succes şi sumele mari de bani şi darurile, potrivit obiceiului, făcute la toate mărimile din Constantinopol. Datoriile noii domnii se urcau la o cifră fabuloasă, iar „creditorii” îl însoţeau acum pe Mihai în ţară, să-şi scoată banii şi dobânzile. Metehnele de azi ale parlamentarilor noştri au o bună istorie. Persistă destule confuzii şi între ediţiile 1943 şi 2011 ale „Istoriei românilor”, de Constantin C. Giurescu, şi ele sunt evidente. Oricum, la 1600, momentul culminant al puterii lui Mihai, acesta stăpânea „acum câteşitrele ţările româneşti”. În hrisoavele sale se intitulează „Io, Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Niciodată un voievod român nu stăpânise atâta întindere de pământ, iar în ceea ce priveşte faima numai pe vremea lui Ştefan cel Mare se mai rostiseră atâtea aprecieri măgulitoare. Spuneam că persistă multe confuzii. De pildă, Nicolae Bălcescu i-a atribuit introducerea rumâniei sau şerbiei în Ţara Românească, în timp ce Xenopol susţine că e vorba nu de introducerea rumâniei, ci de „consfinţirea” sau „întărirea” ei printr-un aşezământ formal. O cercetare amănunţită, din 1915, a tatălui lui Constantin C. Giurescu, a dovedit că măsura luată de Mihai n-a însemnat nici una, nici cealaltă, deoarece rumânia exista din cele mai vechi timpuri şi nu ca o stare neobişnuită, ci ca o instituţie binecunoscută, legală, necontestată de nimeni. Rostul măsurii a fost cu totul altul, şi anume, se invocă ipoteza că a desfiinţat dreptul pe care îl aveau vechii proprietari de a urmări şi a readuce pe moşiile lor pe rumânii fugiţi. Revendicându-l pe Mihai Viteazul, a cărui statuie impunătoare străjuieşte centrul urbei, cu simbolistica ei, nu departe de grupul statuar “Fraţii Buzeşti”, nu singurii credincioşi, trebuie invocate argumente istorice solide. Deloc, momentan, la îndemână.