Să facem mai întâi prezentările autorilor unui demers menit să contribuie la îmbogăţirea exegezei caragialiană, demers acoperit de… colbul vremii. Aşadar: Mircea Cornişteanu, presonalitate complexă, fost regizor la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (1973-1990) apoi director general (2000-2016), 40 de ani de carieră dramatică, în care a realizat peste 160 de spectacole, pe numeroase scene din ţară şi străinătate. Distins cu peste 20 de premii pentru regie sau pentru cel mai bun spectacol, la diferite festivaluri. Un nume cu greutate în lumea teatrului românesc. Titus Popovici, scriitor excepţional şi scenarist de anvergură, care a înţeles ca nimeni altul deosebirea dintre propagandă şi manipulare. Dacă propaganda înseamnă să impui nişte idei, prin forţă şi repetare directă, manipularea are ca sens îmbrăţişarea ideii de către receptor cu convingerea că el a gândit-o (Cristian Tudor Popescu „Film surd în România mută”, Polirom, 2011). Palmares ca scenarist: Valurile Dunării, Străinul, Pădurea spânzuraţilor, Mihai Viteazul, Puterea şi adevărul, Actorul şi sălbaticii, Secretul lui Bachus, Cu mâinile curate, Mircea, Divorţ din dragoste. Cărţi scrise: Străinul, Disciplina dezordinii, Cartierul Primăverii, Setea, Cutia de ghete, Moartea lui Ipu. Fără discuţie, doi grei în peisajul atât de pestriţ al culturii române. Şi acum „povestea”. La începutul verii anului 1990, narează Mircea Cornişteanu, acad. Răzvan Teodorescu, director general al TVR şi regizorul Dan Necşulea, directorul departamentului teatru-film al postului public, propuneau încredinţarea realizării unui film tv. Mircea Cornişteanu şi Titus Popovici consideră o bună ocazie să scrie un scenariu după „O scrisoare pierdută”, mai precis să pornească de la intriga capodoperei lui I. L. Caragiale la care să adauge, ca ingrediente, alte texte, încât să creeze un tablou al societăţii româneşti. În iunie 1991 scenariul literar era gata, aprobat de conducerea TVR. Evident că s-a trudit pentru realizarea acestuia, niciodată materializat, deşi se alcătuise devizul estimativ şi începuseră probele cu actori în vederea viitoarei distribuţii. Dar neşansă. Vine la conducerea TVR Paul Everac şi proiectul… cade, iniţial pe motivul că „ar strica imaginea României în lume şi ar putea fi incitată populaţia revoltată”. După mineriada din iunie 1990 imaginea României era făcută pulbere. A urmat la conducerea TVR regizorul Tudor Giurgiu şi scenariul –după selecţia de oferte- a fost dat câştigător, dar în van. Jocuri de culise, nelipsite în dramaturgia românească. Ceva scandal în presa vremii, dar fără amplitudine. La 29 noiembrie 1994 Titus Popovici moare într-un accident rutier. Lui Mircea Cornişteanu, deznădăjduit, tot ce i-a mai rămas de făcut a fost publicarea scenariului literar, cu numele autorilor, sub titlul „O scrisoare pierdută”. Strădania se dovedise în zadar. Deşi pentru televiziune, creaţia lui Nenea Iancu a reprezentat o mană cerească, din emisiunile de divertisment, în special, fiind nelipsite scenetele, după multe momente şi schiţe, cu distribuţii memorabile, adesea, iar câteodată mai multe variante interpretative. Teatrul tv a difuzat repetat spectacole cu piesele sale. Oricât ar suna de incorect politic, ţine de evidenţă faptul că pe Caragiale l-a făcut marele scriitor, care este în prezent, perioada revolută a comunismului. Nu neapărat dintr-un ascuţit simţ estetic. Un regim capabil să se dispenseze, fie şi temporar, de Maiorescu, Lovinescu, Blaga, Barbu, Hortensia Papadat Bengescu, Arghezi, Pillat, Vinea, Voiculescu, Petru Dumitriu sau Eliade, nu se încurca în delicateţuri sentimentale şi nici nu cocheta cu inefabilul. De fapt nici un regim nu face asta. Clasicizat oficial, I. L. Caragiale, prezent în manualele din învăţământul preuniversitar de toate nivelurile, a creat un consens cvasiunanim: problema valorii creaţiei sale nu se pune în discuţie. Nu ne aflăm în faţa unei teoreme, ci a unei axiome. Nemaiconstituind o miză politico-socială pregnantă, Caragiale suferă o sensibilă pierdere de viteză în plan estetic, chiar dacă esteticul rămâne o valoare de relaţie încorsetată de felurite dependenţe externe. Din păcate postmodernismul literar nu se hrăneşte cu clasici. Prin urmare nu-i cultivă, dar nici nu-i respinge programatic. Îi ignoră pur şi simplu. Pentru cei care jubilează constatând ce monstru premonitoriu a fost Caragiale şi cât de genial a anticipat el, cu mai mult de un secol în urmă, realităţi proprii României de azi, vestea este proastă: n-a anticipat nimic. Mecanismele de funcţionare ale democraţiei liberale (în exerciţiu şi atunci şi acum) sunt aceleaşi din totdeauna şi pretutindeni, după cum aceleaşi sunt şi problemele cu care s-au confruntat şi se confruntă cetăţenii acestui tip de societate. Când scrie undeva că alegerile din toate ţările democratice ale lumii se aseamănă perfect cu alegerile din „O scrisoare pierdută”, Alexandru Paleologu nu se joacă, formulând paradoxuri ieftine. Dimpotrivă: el scoate cu un gest decis piesa de sub specia naţio-românismului îngust, relevându-i resursele de semnificaţie general umană şi implicit dimensiunea universală. Recursul la comparaţii între România prezentă şi caragialiana Românie a sfârşitului de secol XIX are logica lui, oricât ar părea de paradoxal, pentru că România zilelor noastre -ţară membră UE- se află, într-un fel, exact în ipostaza României din timpul lui Caragiale. Caţavencu vorbeşte îndreptăţit despre “trecutul unui stat constituţional, mai ales un stat tânăr ca al nostru, de abia ieşit din…” iar Farfuridi ne avertizează că “Europa cea cu ochii aţintiţi asupra noastră”, adică o monitorizare continuă pentru edificarea unei arhitecturi instituţionale, reformarea morală a societăţii (una din schiţe se cheamă “Reforma”) ş.a.m.d. Se spune că după o reprezentare a comediei la Tokyo, în urmă cu câteva decenii, presa niponă formula cu candore întrebarea: „Când oare a vizitat domnul Caragiale Japonia?”. Caragiale este o prezenţă constantă în spaţiul public şi toţi vorbitorii de limba română sunt dependenţi de el şi de inventarul de caragialisme impregnate organic în retorica naţională de uz cotidian. Persoane care n-au deschis în viaţa lor un volum al lui Caragiale, ne asigură Gelu Negrea, critic şi istoric literar, jurnalist şi regizor, în „Marele paradox” (Ed. Cartea româneacă, 2012) fac trimitere la el, încât steagurile lui Pristanda au devenit formulă curentă pentru ideea de malversaţiune financiară, iar „Bibicu” s-a transformat în substantiv comun ş.a.m.d.. Demersul lui Mircea Cornişteanu şi Titus Popovici avea o logică, şi ar marita… recursul necesar.
