S-a scris şi s-a vorbit mult, nu rareori de pe un obosit aliniament politic, despre poetul, publicistul, scriitorul, directorul de reviste, politicianul Adrian Păunescu, pe care Craiova îl revendică şi îl celebrează cu regularitate. N-am fost, din varii motive, oricum irelevante, în anturajul său, nici „înainte”, nici „după”. Unii au avut grijă să-i susure la ureche tot felul de prostioare, unele de-a dreptul amuzante. Original şi răspicat poet, Adrian Păunescu, îngemănând liricul cu polemicul, că place sau nu, rămâne în istoria literaturii, plasat avantajos. Nu toate faptele lui bune, unele de excepţională valoare, pe lângă volumele de versuri cunoscute, mai sunt reţinute, considerându-se în genere că reuşitele sale au fost performanţe cantitative, circumscriindu-se saltului calitativ subsecvent. Andrei Pleşu, un intelectual de calitate, îi reproşa, de pildă, undeva, că s-a abătut pe minore cărări colaterale, încurcându-se în fineţuri şi miniaturi. Posibil. „Când i se reproşează colaboraţionalismul, grosolănia omagială, compromisul fetid scoate de la sertar o nărăvaşă ciripeală dizidentă şi bejenia sa de proscris abandonat de patron”. În fine, cam nefericită… evaluarea. Ce paradox: faţă de Adrian Păunescu, o atitudine ambiguă, dacă nu ostilă, au avut chiar intelectualii, care s-au prevalat sau au invocat judecăţi pauşale, incriminări la grămadă, ocultând toate demersurile anterioare, unele uitate, deşi prin magnitudinea lor puteau fi înrămate. S-a complăcut în infinitul mic Adrian Păunescu? A făcut mari eforturi să populeze iadul cu îngeri, fiindcă era un pasionat al nuanţelor, un judecător drept, a cărui balanţă aspira la precizări farmaceutice? Numai că trebuie să suferi de amnezie să omiţi că şi „înainte” a încercat să facă acelaşi lucru, să populeze iadul cu îngeri. Dumitru Popescu, un înalt lider comunist, prozator bun („Pumnul şi palma”, „Ieşirea din labirint”, „Biletul la control”, „O voce patetică şi feroce”, „Singurătatea morţii”, „Cătând în urmă istovit spre omul poliedric”, „Artemis sau uzurparea sentimentului”) în memoriile sale „Cronos autodevorându-se – panorama răsturnată a mirajului politic” descrie câte ceva din istoria publicării primului interviu cu Mircea Eliade, luat la Chicago (SUA) în iarna anului 1971 şi publicat în Contemporanul (10 şi 17 martie). Intelectualii români de stânga, contemporanii lui Eliade îl dezavuau pentru ideile lui de dreapta vehementă, în acutele conflicte interbelice. „Cu omul acesta spunea Gogu Rădulescu (de altfel atât de apropiat de Ana Blandiana) ne-am bătut pe viaţă şi pe moarte (…) era rivalul ideologic al generaţiei noastre antifasciste”. Nici George Ivaşcu, redactor şef la Contemporanul, nici Miron Constantinescu, din aceleaşi motive, n-au privit cu ochi buni demersul lui Adrian Păunescu. Spre deosebire de Eugen Ionescu sau Emil Cioran, radicali anticomunişti, Eliade părea mai conciliant. A pus o condiţie şi anume ca interviul să apară integral sau deloc, fiind asigurat de Adrian Păunescu că nu vor fi operate omisiuni. Se spune că interviul ar fi fost trunchiat şi de aici… un alt scandal. Atitudinea liderului comunist de la Bucureşti, căruia i-a ajuns la urechi scandalul, a fost interesantă: s-a retipărit toată literatura lui Eliade. Ceea ce s-ar fi crezut că e de spus în şoaptă sau să nu se spună deloc, Adrian Păunescu răcnea într-un megafon, poetul fiind îmbrâncit în umbră de gazetarul iscoditor, obsedat de problemele spinoase. Radu Cosaşu, Dumnezeu să-l odihnească, îşi imagina într-o tabletă, în Anti-damblale, o întâlnire după … 1964, după marea amnistie declarată de regimul Dej, între Mircea Eliade şi Mihai Sebastian, liberi, într-un amurg de toamnă la Capşa. Fiecare fusese condamnat în procese separate – Eliade pentru activitatea criminală în rândul legionarilor, Sebastian pentru legături cu grupul Pătrăşcanu, „ostil orânduirii sociale, pus în slujba imperialismului american”. Despre Adrian Păunescu cineva a spus că l-a elogiat pe Nicolae Ceauşescu nu pentru că era comunist, ci pentru că era naţionalist şi poetul credea în integritatea valorilor româneşti. A fost un moment când tendinţa naţionalistă se făcea resimţită şi în politica culturală.
