Nota Bene:
Cum ediția din acest an a Festivalului Internațional Shakespeare e suspendată din motivele știute și cum chiar gazda sa, prestigiosul Național craiovean nu și-a refuzat ispita de a-și delecta spectatorii oferindu-se spectacole online fie și pentru toate gusturile, consider un gest firesc de a ne reaminti de geniul lui Robert Wilson și de isprava sa teatrală cu „Sonetele” marelui Will recitind cronica pe care i-am consacrat-o la timpul respectiv.
Spectacol prezentat de Teatrul Berliner Ensemble din Berlin (Germania)
Regie, lumini: Robert Wilson
Muzică: Rufus Wainwright
Distribuţia: Georgette Dee, Inge Keller, Christina Drechsler, Anke Engelsmann, Ruth Glöss, Anna Graenzer, Ursula Höpfner-Tabori, Traute Hoess, Sylvie Rohrer, Dejan Bucin, Jürgen Holtz, Christopher Nell, Sabin Tambrea, Georgios Tsivanoglou, , Winfried Goos ş. a.
După neuitatul spectacol cu Femeia mării a lui Ibsen, prezentat la ediţia din 2008 în magistrala interpretare a Teatrului “Lope de Vega” din Sevilia, orizontul nostru de aşteptare în perspectiva unei reîntâlniri cu magicianul Robert Wilson acuza o tensiune particulară. Iar când pre-textul unei astfel de întâlniri îl reprezintă sonetistul Shakespeare tentaţia atinge măsura unei veritabile captatio avant la lettre, cu atât mai mult cu cât oferta wilsoniană este însoţită – promisiune mai mult decât incitantă – de o trupă, nu mai puţin prestigioasă, aceea a prestigiosului Berliner Ensemble, cu nume ademenitoare precum, ca să ne limităm doar la Inge Keller, Jurgen Holtz, ca şi faimoasa cabaretistă Georgette Dee.
Robert Wilson nu se dezminte și nu ne dezamăgește nici de această dată: adjudecându-şi originala muzică a canadianului Rufus Wainwright, susţinută de o mică dar magistrală orchestră subînscrisă perfect sincronic spectacolului, regizorul vrăjitor îşi etalează, pe rând şi împreună, mai toate atuurile obsesive ale polivalenţei sale artistice, de la decor la scenografie, de la sunet la lumini, de la gestică la ritm. Astfel, ansamblul scenografic e gândit, parcă mai mult decât în alte reprezentări, între o viziune arhitecturală şi una picturală, într-o mobilitate desăvârşită, în care schimbările de decor intră cât se poate de natural în economia spectacolului; personajele sunt aduse la pure fizionomii de măşti, marionete destructurate la nivelul hieratismului wilsonian binecunoscut, dar filtrate ironic – şi parodic, de vreme ce, pe lângă „tânărul” Will, ne întâlnim şi cu figura reginei Elisabeta, împăunată şi lăsată, anume, în umbra iubitei-amante Dark Lady; spre a nu mai vorbi de Cupidon, mai mult decât grăsuţ şi, totuşi, imponderabil, spre deliciul sălii; pe scurt, o „pleiadă” de figuri / chipuri a căror identitate se pulverizează sub straturile excesive de farduri, mişcările, când lente, ca-n ralenti-uri cinematografice, când repezite, dublate de sunete de o diversitate aparte, contrastând admirabil cu jocul luminilor subsumate gustului figurativ de-acum consacrat al marelui regizor.
Sonetele, aşadar! La ce ne putem aştepta, pe scena unui teatru, când e vorba de creaţii poetice, dacă nu la un „recitativ”, fie acesta gândit într-o lungă, străveche tradiţie ce pleacă de la greci şi latini, trecând prin menestrelii medievali, Dante, romanticii maladivi şi sfârşind cu experienţele americanilor beats? Oricum, nu e cazul lui Bob Wilson: el „pescuieşte”, din creuzetul shakespearean de 154 de sonete, numai 25: selecţia însăşi rămâne, când selectorul este cine este, la limita, nu neapărat a unui… mister, cât în acea zonă a unui criptic subînscris jocului simbologic atât de wilsonian.
Nu înseamnă însă că spectacolul n-ar pretinde – şi, deci, n-ar avea – coerenţă; înseamnă doar că, în deplin acord cu „filosofia” regizorală wilsoniană care este eminamente creativă şi în dispreţul oricăror tradiţii, spectatorul e tratat ca un cititor al unui text şi, în consecinţă, invitat să-şi identifice şi să-şi asume în nume proprii grilele exegetice. Spectacole lui Robert Wilson refuză discursivitatea, miza lor e o in-transparenţă programatic asumată, în ciuda iluziei pe care o inculcă privitorului că semnele sunt, iată, la vedere: ca în unele mari capodopere ale picturii universale în care limpiditatea cromatică şi străvezimea liniilor par a-ţi oferi chei intelective, obligându-te totuşi să revii asupra lor, nu mai puţin interogativ, ori de câte ori vei mai avea prilejul.
Ce sonete selectează, de fapt, Wilson? Întâi de toate, celebrul sonet 43, în care motivul erotic e anunţat, susţinut şi structurat în jurul jocului dintre lumină şi umbră, zi şi noapte, vedere şi orbire, dublete declinate într-o cheie aporetică atât de specifică geniului shakespearean: I wink then do mine eyes best see / Mai bine văd când ochii îi închid , Şi aşa mai departe (Tu, umbra printre umbre, luminoasă, /ce-ascunde chipul tău privirii mele,/ când raze lucitoare-n juru-i lasă,/ ca sclipătul îndepărtat de stele?... în varii şi captivante tălmăciri).
Apoi, nici aceste sonete, din cât ne-am putut da seama, n-au fost preluate în totalitate şi, oricum, regizorul a recurs la un proces intens iterativ, într-o distribuire a vocilor potrivit unei organicităţi gândite la nivelul unei persuadări întărite (leit-motivele: focul iubirii aprins fatidic şi cvasi-morganatic, trecut prin diversele sale stări, nelipsind nici ispita carnală împinsă, de Wilson, spre im-pudoare şi ambiguitate, întrucât antrenează, în discursul scenic, şi controversatul sonet cu nr. 20; nu lipsesc trimiterile la morală şi la politică, viziunea de ansamblu fiind aceea a unui scenariu vizionar şi a unui imaginar – marca wilsoniană – specific şi stilizat, pe măsura costumelor somptuoase, a trucajului, a efectelor de scenă, ca într-o adevărată coregrafie căreia îi conferă deplină substanţă excepţionalii actori berlinezi.
Wilson, atent ca de fiecare dată la nuanţe, a făcut alternanţa rolurilor ca în epoca marelui Will, cu actori interpretând roluri feminine şi viceversa.
Spre final, erosului i se alătură, într-o confruntare nu mai puţin aporetică, tanathos; moartea, flancând însă, inteligent, mesajul, prin veac, mai exact prin cele patru veacuri care-au trecut de la ivirea sonetelor (în 2009, când a debutat, la Berlin, reprezentaţia), prin care Shakespeare îşi vesteşte propria eternitate. Şi aşa se închide cercul miraculos al unui spectacol care, el singur, are măsura de a susţine şi califica întreagă această ediţie a Festivalului ce-i poartă numele. Şi tocmai de aceea numelui grandios al englezului de-acum patru veacuri – peste veacuri – i se poate adăuga şi cel al exegetului său congenial de astăzi, americanul Robert Wilson.
