Cultura, cea profundă, încorporată în destin, este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat totul. Nu mai ştiu cine a afirmat-o, de la un timp memoria îmi joacă feste, localizându-se, nu atât de surprinzător pe cât pare, mai curând asupra unor detalii ale copilăriei: iarba proaspătă din grădina de peste drum de casă prevestind, voluptuos pentru prichindeii care eram, irumperea primăverii aiuritor visate de-a lungul lungii hibernări. Ceea ce-mi mai rămâne pentru potolirea unui orgoliu restant în cutele existenţei mele pasagere e de căutat în re-lecturi: întoarceri în vaierele acelui viciu, al cetitului, pus la grea încercare în acest prezent prezumţios, cu bucuria de a descoperi alte şi aproape miraculoase chei de înţelegere şi de interpretare.
Am încheiat, ieri, mai puţin cunoscuta Cădere a lui Albert Camus, ocultată de celebratele Mitul lui Sisif şi Caligula, ce-i conferiseră nu doar privilegiul Nobelului în îndepărtatul 1957, dar şi o notorietate egală cu o instanţă, intelectuală şi deopotrivă, civică şi morală, pentru generaţii postbelice.
E un monolog, atipic în concertul „modelor” acelei epoci: un eu narator ce-şi inventează un interlocutor, imaginar, ficţional, aşadar, care nu e decât un alter ego ce se supune voluntar unei terapii analitice, anticipând cu un deceniu impunătoarea aventură lacaniană. O dezbatere, a unui scriitor şi intelectual… comunist, fie el şi francez, cumva deci derobat de riscurile comunismului pe care tocmai ei, occidentalii de stânga, aveau să-l critice şi să-l refuze sub eticheta de „real”.
Actantul narativ camusian îmi pare acum, la patru decenii de întâia lectură, un soi de Don Juan care schimbă argumentul erotismului cu cel al eticului, al civicului, în subsumarea unui raport al individului, ca subiect în istorie şi în propria devenire, cu Sinele supus unei implacabile şi nemiloase anchete. Ceea ce m-a intrigat, în sensul paideic al termenului, este poziţionarea, analitică exact în sens lacanian, faţă de conceptul de libertate. Iată o primă aproximare, într-o notă aproape cinică: o deschidere strategică spre focalizarea mai convingătoare a credinţei de adâncime a autorului ei:
„(…) La urma urmei, mi s-a întâmplat să-i dau libertăţii şi o întrebuinţare mai dezinteresată, ba chiar – gândiţi-vă cât eram de naiv – s-o apăr de câteva ori, fără să ajung, desigur, până într-acolo încât să mor pentru ea, dar visând, totuşi, într-o oarecare măsură. Să-mi fie iertată această imprudenţă, căci nu ştiam ce fac. Nu ştiam că libertatea nu-i o răsplată, nici o decoraţie pe care o sărbătoreşti bând şampanie; nu-i niciun dar, o cutie cu dulciuri pe care s-o mănânci lingându-te pe buze de plăcere”.
Cine, astăzi, într-un prezent în care libertatea a ajuns un slogan mai ieftin decât un post administrativ şi pe care pretinde a o evalua, la o nechibzuită bursă de valori, chiar şi o legitimaţie – de partid ori chiar de grup? Ca orice entitate licitată, la… liber, ori chiar plebiscitată, ea şi-a pierdut nu doar substanţa originară şi genuină, dar e emblema unei monede de schimb, ignorându-i-se tocmai substanţa profundă în care zace abandonată întreaga ei măsură dramatică. Fiindcă, adaugă iconoclastul protagonist din Căderea, „…libertatea e o corvoadă, o cursă lungă, în care alergi singur, până la extenuare. Nici urmă de şampanie, nici urmă de prieteni care să ridice paharul în cinstea ta… Eşti singur în sala mohorâtă, singur în boxa acuzaţilor, în faţa judecătorilor şi singur când hotărăşti, în faţa ta însuţi sau în faţa judecăţii celorlalţi…”.
Câţi dintre noi, îndeosebi din rândul trompetiştilor voluntari, ori simbriaşi ai vreunei oculte instanţe, disimulate în spatele vreunor interese ori tentaţii de chiverniseală imundă, mai au curajul şi demnitatea de a privi, cu luciditate şi cu simţul nepervertit de narcisiace efluvii, libertatea în orbitele sale văduvite de strălucirea ochilor ce i-au fost scoşi pentru cauze invocate cu un apetisant gust al… şampaniei fals triumfătoare? La urma urmei, ca şi credinţa, libertatea e un cristal, al intimităţii celei mai adânci şi mai curate, intrinsecă personalităţii şi condiţionare de destin. A o abuza, prin evocări excesive, e ca şi cum te-ai juca, pe un asfalt accidentat, cu cristalul supus astfel riscului de a-l face ţăndări. Ori de a-l pierde, iremediabil, prin pietrişul murdar al unei existenţe sustrase, vinovat, adevăratei ei legitimităţi.
