Domnul Andrei Pleşu, tot mai greu de înţeles de la o vreme, găseşte de cuviinţă să-l plesnească în ultimul său articol din Dilema Veche, intitulat „Un politician second-hand”, pe liderul liberalilor, Crin Antonescu, printr-o arguţie realmente neclară. De mai multă vreme Andrei Pleşu nu-l are la suflet pe Crin Antonescu, deşi pe vremea Convenţiei Democrate au făcut parte din acelaşi guvern. Dar atunci, Crin Antonescu, suntem asiguraţi, „era întrucâtva la locul lui”. Nu suntem convinşi deplin dacă Andrei Pleşu, ca şef al diplomaţiei de la Bucureşti, era într-o ipostază similară. Dar nu asta este problema, deşi am putea extinde comentariul. Unul dintre argumentele bine deghizate, invocate de biograful îngerimii, este acela că domnul Crin Antonescu „se luptă cu iredentismul, mirosind pârtia electorală pe care i-o poate deschide un obosit discurs naţionalist”. Strategie care „oricât de zgomotoasă”, în acelaşi context, are „ceva provincial, de import, fără armătură şi fără contur”. Nu excludem ca liderul liberalilor, Crin Antonescu, să aibă anumite limite constitutive, să comită chiar erori, ca orice politician, dar nu intervenţia „cu iredentismul” din Parlamentul României i se poate reproşa. Mai ales că, atent la nuanţe, reproşurile sale au vizat mai degrabă anemia Guvernului condus de Emil Boc, lipsa de orice atitudine, din cauza coabitării „fericite” cu UDMR. Fără aportul UDMR, majoritatea parlamentară se schimbă şi actuala putere se prăbuşeşte. Ca unul dintre liderii importanţi ai Opoziţiei era grav dacă nu o făcea, cultivând aţipirea şi, de fapt, vexat de şirul provocărilor maghiare, unele de-a dreptul iraţionale, ar fi trebuit să fie inclusiv Andrei Pleşu, ca reprezentant al elitelor, adică al superlativului. Afirma, prin 1994, în Dilema nr. 77, 1-7 iulie, cam aşa, autorul tabletei „Un politician second-hand”: „Elita este un alt fel de aristrocaţie: aristocraţia competenţei, a înzestrării excepţionale, a reprezentativităţii”. Şi noi, ceilalţi, luam notă, considerând că dreptatea sa este indubitabilă. Motiv pentru care îl lecturam fără rezerve, savurându-l. De la o vreme, Andrei Pleşu se dovedeşte tot mai confuz, tot mai adumbrit, tot mai „nesolidar” cu cei care slujesc interesul public. Reţinea bunul său prieten, „Relu” (n.r. Radu Cosaşu), într-una din cărţile sale, „Insisificarea la noi, pe Boteanu” (Editura Fundaţiei Culturale Române), din „vocabularul stolojenist”, de ex-premierul Theodor Stolojan este vorba, o remarcabilă rostire: „Există lucruri cu care nu se glumeşte în România – Transilvania este unul dintre ele”. Tot sagacele Radu Cosaşu accepta ideea că „în problema naţională, oricine îşi poate rupe gâtul”. Ori, Andrei Pleşu tocmai aşa ceva doreşte, după toate aparenţele. Discursurile prilejuite de „Ziua Naţiunii Maghiare”, rostite în România, de preşedintele Parlamentului de la Budapesta, soţia (!) ambasadorului Boszkar Fuzes, adulatoarea criminalului de război, antisemit şi antiromân, Wass Albert, ca să ne referim doar la aceşti neorevizionişti, simplificarea procedurii de acordare a cetăţeniei maghiare de către Guvernul lui Viktor Orban şi multe altele nu numai că nu au excelat în înţelepciune, dar s-au dovedit gesturi provocatoare, deloc circumscrise spiritului european, de care facem atâta vorbire. S-ar putea ca Andrei Pleşu să aibă un alt prag de reactivitate, să fie „excesiv de tolerant”, dar asta nu înseamnă că îl poate „cârpi” îndreptăţit pe Crin Antonescu pentru demersul său, românesc de-a dreptul, decât cu riscul ridicolului, dacă nu al stigmatizării. Citez, şi mă minunez, din Andrei Pleşu (Dilema, nr. 77, 1-7 iulie): „Lucrurile vor începe să meargă bine în România când tot românul (….) va recupera cultul sănătos al elitelor, adică al valorilor alese”. Noi propunem elitelor, şi inclusiv lui Andrei Pleşu, fie o haltă de reîmprospătare, cu moravuri fruste şi destinderi plebee, fie să rămână în piscul intelectualităţii lor şi să nu mai dojenească pe alţii cu moralitatea lor dubioasă. Sâmbătă după-amiază am urmărit festivitatea premergătoare meciului de fotbal dintre Ţara Galilor şi Anglia, din preliminariile EURO 2012. Două ţări care fac parte din acelaşi Regat Unit al Marii Britanii şi au aceeaşi regină. Puţin le-a păsat galezilor de aceste detalii, fiindcă au probat, în manifestările lor, un naţionalism autentic, de care elitele noastre de la Bucureşti s-ar ruşina iremediabil, cum au făcut-o mereu, de-a lungul timpului, dacă nu cumva de când ne ştim.
