Finala Cupei Ligii Angliei, sau a Carabao Cup, a treia competiţie ca importanţă din fotbalul englez, a primit un bonus de interes, fiind disputată de Chelsea şi Liverpool. Cu atât mai mult cu cât cele două superechipe au oferit un spectacol unic. E un paradox să-ţi doreşti să nu se mai termine un meci în care nu s-a marcat (ori nu s-a validat) vreun gol în 120 de minute. Dar aşa a fost, ne doream să nu se mai termine acel meci. Avea totuşi să urmeze avalanşa de goluri la loviturile de departajare, când toată lumea a avut ocazia să tragă, inclusiv portarii. Aici ne oprim, la penalty-uri,
Decizia lui Tuchel, de a-l trimite pe Kepa în poartă, înainte de penalty-uri, l-a costat trofeul. Putea fi al patrulea titlu la rând pentru fostul adversar al Mediaşului, după Champions League, Supercupa Europei şi Campionatul Mondial al Cluburilor. Tuchel a pierdut pe mâna lui. În primul rând, Mendy a fost senzaţional, apărase şi ce nu era de apărat în cele două ore de joc. Luna aceasta se încoronase campion al Africii, după o finală decisă tocmai la lovituri de departajare, el respingând una şi provocând o altă ratare cu “dansul” său pe linia porţii. Numai că Tuchel a vrut să-şi revendice el finala, să fie decisiv, să câştige un aşa-zis duel cu Klopp, căruia i-a călcat pe urme la Dortmund. Acum poate să-şi asume eşecul, fără probleme. OK, Tuchel avusese precedentul fericit cu Supercupa Europei, când aceeaşi schimbare a fost inspirată atunci, şi poate invoca asta, dar cu ego-ul său a călcat în picioare orgoliul lui Mendy şi a fost pedepsit.
Culmea, Kelleher nu a existat la penalty-uri, au fost câteva şuturi pe care un portar cât de cât inspirat le putea para, dar irlandezul şi antrenorul său au avut pe cineva, acolo Sus, care le-a purtat paşii către trofeu. În schimb, Kepa a avut parte de execuţii imparabile, iar cea al lui Van Dijk a fost ca în copilărie, când le făceam “aroganţe” portarilor spunându-le unde tragem şi tot le dădeam gol. Poate numai execuţia lui Konate, când a atins mingea, putea fi scoasă de goal-keeper-ul basc. În schimb, şutul lui Kepa, singura ratare, a fost pur şi simplu o degajare, spre înaltul peluzei de pe Wembley, unde s-au evaporat şi speranţele “albaştrilor”. Spulberate de ego-ul lui Tuchel.
Jurgen Klopp ar fi fost mult mai îndreptăţit să schimbe portarul înainte de penalty-uri, ţinând cont că mersese pe mâna rezervei lui Alisson, dar a decis să-i dea credit până la capăt lui Kelleher. I-a promis minute în această competiţie şi nu l-a scos din poartă nici la finală şi nici la penalty-urile finalei. “Chiar şi în fotbalul profesionist trebuie să existe loc pentru sentimente. Kelleher e tânăr, a jucat în această competiţie. Sunt om şi sunt manager, iar acum omul a învins” dixit Klopp. Tuchel asta n-a înţeles. A vrut să fie un antrenor mai bun decât Klopp, numai că duelul s-a purtat la altă categorie, cea umană, cea morală. Klopp n-a fost mai inspirat decât Tuchel, dar l-a bătut pe compatriotul şi omologul său de la Chelsea la alt capitol, al umanităţii. Cu sufletul a cucerit trofeul. Iată, se mai câştigă şi astfel, chiar şi la acest nivel.
