Acum 86 de ani, pe 28 februarie, 1936, într-o familie de ţărani din Bulzeştii Doljului, se năştea unul dintre cei mai mari scriitori români, Marin Sorescu, al cincelea copil, din cei şase, al familiei Nicolina şi Ştefan I Sorescu.
Acest ,, fiu al soarelui” , cum îl aureolează George Chirilă, s-a dedicat în totalitate limbii române, a fost un ,, pământean cu antene în metafizic”, s-a zidit în cuvânt, ,,conştient că nu venise pe lume ca să moară”.
De aici, din satul său, Marin Sorescu va porni spre literatura noastră şi a lumii, ducând numele acestuia în universalitate.
Analizând, de-a lungul anilor, în numeroase articole, opera poetică, apoi pe cea dramatică, semnalând, ulterior, valoarea şi farmecul prozei lui Marin Sorescu, Eugen Simion este criticul a cărui intuiţie accede, de nenumărate ori, în universul operei soresciene. Nu pot fi omise acele comentarii referitoare la întâiul volum de versuri, ale lui Eugen Simion, poate cel mai avizat în caracterizarea ,, fenomenului Sorescu”. Acesta debutase ,,atipic”, cu un ,, stil care lua în răspăr stilurile poetice existente, apoi şi-a construit propria mitologie şi retorică.
,, Cele mai reuşite parodii din volumul său de debut desemnează, în tânăra generaţie de lirici, o individualitate ce nu poate fi ignorată”.
Singur printre poeţi nu era totuşi un volum de poezie, ci de digitaţie a virtuozităţii lirice a lui Sorescu. El face o schiţă a tabloului liric al vremii, în care urma să introducă propria sa modalitate neobişnuită. El aruncă un halou de relativizare în jurul unora dintre formulele poetice ale momentului literar, această atmosferă fiind propice instalării neobişnuitelor sale Poeme. Aşadar, parodiile au pregătit într-un fel, terenul, într-o atmosferă de relativitate a formulelor acceptate, formula cu care el s-a prezentat, numai după un an, putea fi mai uşor luată în atenţie, cum s-a şi întâmplat.
Acestea sunt nişte simple presupuneri, în fond, Poemele se puteau naşte la fel de bine chiar în lipsa parodiilor. Chiar şi cei anti-Sorescu vor fi nevoiţi să recunoască valoarea creaţiilor lui: ,, Peste etapa Sorescu, orice s-ar face, nu se poate trece, pentru că omul a fost eminent în domeniul său, un adevărat deschizător de drumuri. El a călcat în picioare poezia conformistă.”
Singur printre poeţi, aşa cum s-a autodefinit, caracterizând în această ipostază, lucid şi hâtru, o întregă generaţie de confraţi, Marin Sorescu, minte iscoditoare şi tenace, a deschis noi orizonturi versului românesc, printr-o inedită valorificare a neobişnuitului diurn sau a inspiraţiei coborâri a mitului clasic la nivelul unei mai bune înţelegeri de a fi a existenţei umane. Noutatea temelor îşi asociază într-un mod fericit noutatea modalităţilor de realizare , ansamblul creaţiei conturând imaginea unui scriitor în opera căruia experienţa tradiţiei se confruntă cu efortul vizibil de eliminare a vechilor tipare şi cristalizând reuşite stilistice de o originalitate pilduitoare.
Titlul acestui volum este, oricum l-am interpreta, numai bun să dinamiteze, să spargă gheţarii dogmatici, care stăvileau drumul tânărului poet, conştient că trebuie să profite de perioada dezgheţului ideologic. Ca şi Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Geo Dumitrescu, Augustin Doinaş şi alţii, ,, fără a mai vorbi de cel care-i precedase cu geniul său tânăr şi tragic, Nicolae Labiş. O generaţie numită ,, generaţia tânără de poeţi, prozatori şi critici literari, iese la lumină, lepădându-se treptat de rigorile realismului socialist. Ei schimbă temele literaturii şi recheamă modelele interzise ale modernităţii (Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu) . În zece ani ei reuşesc să recupereze stilurile ( modelele) modernităţii şi să deschidă calea postmodeernităţii” ( E. Simion). Un reprezentant de frunte al acestei generaţii era Marin Sorescu. Acesta sfidează convenienţele literare, realizând o breşă în anosta lirică militant- cetăţenească a timpului. Devine imediat cunoscut şi cunoaşte succesul în librărie înainte ca experţii să se pronunţe. Se bucură de un public numeros care este cucerit imediat de sinceritatea şi fantezia versurilor.
Marin Sorescu dăruia literaturii române unul dintre momentele ei de glorie. Îşi face din scris un modus vivendi, supralicitându-şi talentul. ,, Poezia este un fel de aer pe care îl respir” spunea poetul în 1982. Mă scurt-circuitez în continuu cu o plăcere de fachir. Mărturisesc, cuiele pe care stau întins îmi intră în carne şi mă dor.”
Unii exegeţi afirmă că Poemele lui Marin Sorescu (1965) ar constitui adevăratul debut (editorial) sorescian, ignorând, pe lângă semantica verbului a debuta, încă un amănunt: că elogiul călinescian pornise de la una din parodii: ,, Entuziast şi beat de univers, tânărul poet se apropia de marile teme ale poeziei ( viaţa, moartea, creaţia, arta, iubirea, destinul, efemerul şi eternul, idealul, raporturile omului cu absolutul-) , proiectându-le, copilăreşte, într-o zonă inacceptabilă până acum, la interferenţa liricului cu ludicul” .
Debutând cu un volum de parodii, autorul dovedise cunoaşterea tiparelor poetice şi a convenţiilor literare în general. ,, Autorul Poemelor din 1965 se apropie de lume şi de propria-i lirică cu dezinvoltura celui ce o cunoaşte deja în amănunt, jocul poeziei, trucurile şi slăbiciunile ei”.
Profund şi original în tot ce a creat, Marin Sorescu merită din plin gloria primită de toţi barzii lumii. Edga Papu preciza că ,, Sorescu e fără precedent şi, până acum, fără succedent, scriitorul român căruia i s-a omologat în modul cel mai cert, universalitatea prin aprobarea entuziastă, obţinută prin creaţiile sale pe toate meridianele”.
Deşi a trăit foarte puţin, Sorescu a avut totuşi bucuria să-şi vadă opera aclamată aşa cum se cuvine. A fost tradus în toate limbile pământului, iar gloria sa n-a fost egalată de nici unul dintre confraţii săi, rămânând, pentru eternitate, Singur printre poeţi.
Beatrice Silvia Sorescu
