Rast: Gâlceavă după înmormântare

Pe 19 noiembrie a.c., la Rast s-a prăpădit o femeie în etate de 86 de ani: Elena Ciupitu. Văduvă de război. Copiii, rudele apropiate au deplâns-o cu evlavie, i-au făcut priveghiul şi i-au organizat funeraliile două zile mai târziu, potrivit datinei locului. Serviciul religios a revenit preoţilor Elian Cocola şi George Vlădoi, din comună. Cum, potrivit unei adrese (nr.1053/2009) a sectorului administrativ-bisericesc din cadrul Arhiepiscopiei Craiova, preoţii bisericilor primiseră recomandarea de a oficia gratuit la slujbele religioase prilejuite de înhumarea veteranilor şi văduvelor de război, în toate parohiile din raza Arhiepiscopiei Craiova, din încredinţarea ÎPS dr. Irineu, Mitropolit al Olteniei, a apărut … o problemă. De natură mercantilă. Mai exact, preotului Elian Cocola i s-a plătit doar un milion de lei, sumă realmente simbolică, în temeiul recomandării menţionate. Celălalt preot, George Vădoi, din onestitate, nu a vrut să primească nici un ban. La Rast, ca şi în alte locuri din Dolj, după înmormântare urmează rânduiala sau slujba parastasului, motiv pentru care fiul defunctei a mers acasă la preotul Elian Cocola, de unde a fost de-a dreptul izgonit, afurisit de tatăl său, Leontin Cocola, fost preot la Catane, sub motivul că „nimeni nu şi-a permis până acum să nu plătească serviciul religios”. „Mureai dacă plăteai trei milioane”, ar fi spus acesta. Discuţia s-a tensionat, părăsind albia firescului, frizând forme de insanitate. Ori, a fi în biserică înseamnă a fi de acord cu ierarhiile ei. Soţia preotului Elian Cocola – Cristina Cocola, ca şi a celuilalt preot, George Vlădoi – Gheorghiţa Vlădoi, sunt profesoare la şcoala generală din comună şi colege cu Ştefan Ciupitu, fiul defunctei. Încurcătura borcanelor este totală, reaua-credinţă – definitivă. Şi, de aici, începe o altă discuţie. Autoritatea bisericii este preponderent una morală. O biserică infinit acomodantă, cu slujitori predispuşi la tocmeală, indiferent de natura evenimentului, este departe de a fi atrăgătoare. Dacă, prin definiţie, biserica e suma credincioşilor şi nu poate fi învinovăţită fără învinovăţirea enoriaşilor, strategia aceasta se întemeiază pe o sumedenie de presupoziţii false. Suntem în faţa unui caz de malformare de sine şi, în fond, de ipocrizie. Credinţa nu poate fi o formă de deghizament. Povestea de la Rast, de fapt un conflict fără soluţie, redemonstrează, pentru cine nu dormitează, că biserica este în criză, prin contactul superficial al unor împăcaţi cu ei înşişi, semi-adormiţi de ultimă oră ai teologiei autohtone cu enoriaşii, complacerea în formalist dispreţuitor şi ahtierea după avantaje de tot felul. Mai exact, ne-am afundat până la greaţă în râgâielile şi sudalmele preoţilor. Se spune că Dumnezeu este aproape de fiecare. Şi, fără să se repete, stă în preajma tuturor. Este, prin definiţie, aproape. Şi dacă slujitorii bisericii nu se respectă pe sine – şi avem atâtea exemple la îndemână – cum să îi mai respecte lumea.