Între alte false probleme ce inundă dezbaterea publică, inclusiv în forme de programe politice, cea mai insidioasă dintre ele îmi pare a fi cea a confruntării dintre europenism şi românism. Ignor, pentru moment, cuvântul naţionalism ce şi-a pierdut nemeritat şi, din păcate, cumva iremediabil, sensul originar, circumscris, în ultimii ani, ariei celei mai negre reacţiuni de către o armată de europenişti setaţi, parcă, de o modă cu substanţial substrat propagandistic.
Problema nu e nouă şi, cel puţin în orizontul modernităţii noastre culturale, ea s-a reanimat continuu, cel mai adesea într-o distribuţie duală, între două atitudini care, excedând filtrul judecăţii raţionale şi profund disociative, n-au făcut decât să conducă la un radicalism periculos şi de o parte şi de alta.
Explicaţia cea mai la îndemână trebuie căutată înainte de toate în percepţia antagonistă a conceptului de românism faţă de… europenism şi, mai departe, în modul schismatic în care dezbaterea a alunecat, într-o parte ori în alta, ignorând, voit sau nu, faptul că, în realitate, mereu a fost (şi încă mai este) vorba de raportul naţional-universal, prin natura sa aporetic. Nu există universal, id est europenism, în absenţa naţionalului şi-ar ajunge, în acest context, chemarea în cauză a unei judecăţi argheziene de prin senectutea sa înţeleaptă: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”, decretase autorul „Cuvintelor potrivite”.
Să recurgem însă şi la alte pagini, nu mai puţin importante prin actualitatea lor evidentă, ale unei dezbateri care, anii Treizeci, a putut marca, cu concursul Istoriei – europene mai întâi, apoi cu implicaţii mondiale -, destine individuale, colective şi naţionale, în ceea ce avea să redefinească, de o manieră dramatică, harta geopolitică a omenirii până de curând.
Regăsesc, prin pagini uitate ale bibliotecii tot mai abandonate în faţa ispitele noilor media, o intervenţie a lui Mircea Eliade în veşmintele sale de publicist asiduu şi pătimaş din perioada interbelică în care spiritul disociativ excelează şi surprinde printr-o actualitate tulburătoare. Mă grăbesc să adaug, spre a întâmpina din faşă orice tentativă de „ideologizare” a viitorului mare cărturar de talie mondială, că nu găsesc nimic „subversiv” în acest articol, apărut în 1935, în „Vremea” al cărui colaborator se afla, adică nimic care să justifice aprigele recuzări la care avea să fie supus mai târziu şi încă, din nefericire, şi mai recent.
Eliade e provocat de campania, în epocă, contra „românismului”, punerea lui în discuţie părându-i-se „ciudată”, fiindcă, declară el, Romnismul nu se dscută; el se afirmă – pe toate planurile vieţii, căci, elementul biologic, ca destin, excede oricărei dezbateri: Suntem români prin simplul fapt că suntem vii, continuă el, ajungând să se sustragă chiar emblemei de „naţionalist”.
Mi se pare extrem de interesant cum tânărul Eliade amendează, în acel moment în care fascismul mussolinian şi nazismul hitlerist era în faza viitoarelor proiecţii catastrofice, uşurinţa cu care recursul la românism şi la românitate erau motive pentru taxări pe cât de agresive pe atât de false, iar contraargumentul său se regăsea în recursul la…clasici.
A te afilia afirmării asumate a românismului n-are nici legătură nici cu fascismul şi nici cu hitlerismul, căci nici Eminescu, nici Hasdeu, Iorga sau Pârvan nu pot fi asociaţi unor facţiuni „ideologice”: Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gândit şi au creat româneşte. (…) au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală…
Odată tranşată disputa, mai rămân două poziţii de atacat în acelaşi registru disociativ: refuzul tentaţiei de a-ţi striga, în gura mare, naţionalitatea (dovadă că eşti „bun român”) şi invitaţia la un comportament civic şi etic, unicul prin care îţi slujeşti cu adevărat apartenenţa la neam şi la ţară. E vorba de „micile” gesturi, în momente calm al istoriei, de genul
să te cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copiii în şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna publică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui ’ las-o încurcată’ de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă…
Iată cum, pornind de la o confuză semantică, Eliade schiţa, premonitoriu, resortul unui program politic ale cărui „mărunte” cerinţe nu le regăsim în verbioasele oferte ale unei campanii electorale în care disputa cea mai aprigă se poartă între cine este mai… european şi, deci, orice aluzie la românism e motiv de aspră sancţiune.
