Duminică seara, la ora 9,16, probabilitatea a devenit certitudine pentru stânga franceză. Jean Pierre Bel, preşedintele grupului socialist de la Senat şi potenţial viitor al doilea personaj în stat, a anunţat, la subsolul Palatului Luxembourg: „25 septembrie 2011 este o zi care marchează istoria. Pentru prima oară în istoria Celei de-a V-a Republici, Senatul va cunoaşte alternanţa”. Se încheie, aşadar, o fatalitate, după mai multe decenii fără alternanţă. Şi pentru ceilalţi lideri socialişti, Martine Aubry, Francois Hollande, Segolene Royal, Jack Lang, victoria de la Senat semnalează începutul sfârşitului „sistemului Sarkozy”. „Nu este un eşec, ci un traumatism pentru dreapta. Nicolas Sarkozy n-a pierdut doar toate alegerile intermediare, a pierdut Senatul” a anunţat Francois Holland. Cu 175 de senatori de stânga, majoritatea absolută este asigurată în Camera Superioară (Haute-Assamblee), iar semnalul puternic, cu numai şapte luni înaintea alegerilor prezidenţiale, este acela că şi la Palatul Elysee se va produce schimbarea. Senatorii, care în Franţa reprezintă colectivităţile locale, sunt aleşi prin sufragiu universal indirect. Colegiul Electoral este alcătuit din 150.000 de mari electori, din care 1.500 de mari electori, în medie, pentru departamentele sau teritoriile de peste mări. Sistemul este destul de complicat, mai ales că nu se produce schimbarea integrală a senatorilor. Socialiştii s-au prezentat în alianţă cu ecologiştii, stânga radicală şi comuniştii, convinşi de victorie, dar nu de una atât de categorică. Premierul Francois Fillon a admis, într-un comunicat laconic, că întărirea stângii „accentuează divizarea actualei majorităţi”. UMP, principalul partid de guvernământ, a sperat în limitarea dezastrului şi conservarea majorităţii, cu concursul aliaţilor săi, centriştii, şi radicalii valosieni de peste mări. Oficial, preşedintele Senatului, Gerard Larcher (UMP), din 2008 în funcţie, pronosticase un avans de 6-12 locuri pentru formaţiunea sa. Desemnarea noului preşedinte al Senatului, al doilea om în stat, în ordinea protocolului, şi preşedintele Republicii ad-interim, în caz de deces sau demisie a şefului statului, va avea loc sâmbătă, 1 octombrie. UMP-iştii încearcă acum să creadă că pierderea Senatului ar putea crea un şoc în rândurile majorităţii populaţiei, care, de multe ori, a optat pentru o formă de coabitare instituţională. Şi referirea este la preşedinţii Mitterand şi De Gaulle, care au trebuit să guverneze cu un Senat ostil. Victoria socialiştilor are, însă, şi menirea de a îndârji bătălia pentru desemnarea candidatului lor la alegerile prezidenţiale de anul viitor.
