De Mario Costantini mă leagă o veche şi durabilă prietenie, finalizată, printre altele, într-o expoziţie de sculptură găzduită la Galeriile de artă din Craiova, cu mai bine de un deceniu în urmă.
Artist plastic, el este şi un admirabil portretist (păstrez acasă portretele unor mari scriitori ce-au fost, de-a lungul anilor, subiecte ale unor congrese internaţionale organizate în localitatea sa natală din apropierea Pescarei, sub genericul „Premio Internaţionale Penne-Mosca”, între care Gunter Grass, Umberto Eco, David Grosmann, Vincenzo Consolo).
Mario îmi scrie frecvent cu o sinceră admiraţie şi nostalgie despre Craiova şi despre câţiva confraţi în ale artei pe care i-a cunoscut aici, nutrind speranţa unei reveniri, artistice şi turistice.
Cochetând şi cu poezia, mi-a trimis recent o culegere de versuri în care regăsesc maturitatea unei exemplare conştiinţe civice pe care avusesem prilejul să i-o constat în diverse prilejuri la el acasă, dar şi aici, sub semnul unui spirit de observaţie asupra atâtor „nefăcute”, edilitare şi politice, de care viaţa de fiecare zi nu ne scuteşte.
Joi, mi-a trimis poemul de mai jos scris sub impulsul seismului din 2009, de la L’Aquila, pe care el şi concitadinii săi din Penne l-au simţit cutremuraţi şi ale cărei ecouri se resimt acum, în urma noii catastrofe din zona Italiei Centrale.
Încă sfârtecaţi
Bubuitură, prăbuşire, vânt. Între somn şi vis pământul se zgâlţâie, casele se clatină. E cutremur. Zidurile se prăbuşesc, grinzi nu mai sunt, n-ai timp nici să te dezmeticeşti, nici dacă mai trăieşti. Un ultim urlet, o ultimă privire. Praful acoperă ochii şi gura. Lâncezeşte carnea. S-a frânt totul. Se aud suspine, se plânge în hohote. Gândurile, calde încă, pătrund în creierele celor de faţă.
