Cine din generaţia mea nu-şi aminteşte neîncrederea, manifestată în şoaptă ori deturnată în bancurile ce-au suplinit până la urmă absenţa unei culturi de samizdat, faţă de falsurile turnate în laboratoarele propagandei dejist-ceauşiste punând pe piaţă nişte creaţii „folcloristice”? Subiectul – şi miza sa – îl reprezenta nevoia de noi „mituri” menite a cimenta o credibilitate, altminteri fără vreun suport în afara celor din retorica propagandistică: credibilitate faţă de Conducător (modelul cezaric străvechi), iar pe de alta, faţă de un trecut re-inventat, la limita ficţiunii, al unui partid comunist aproape inexistent pe scena reală a istoriei noastre.
Şi în acest caz modelele, tentante şi deopotrivă false, dar şi impudice în esenţa lor primară, au existat şi rămâne încă de disecat, prin filtrele unei gândiri lucide şi imparţiale, cum de a fost posibilă o manipulare atât de grosieră în datele sale reale. Ca în cazurile atât de cunoscute, ce-au supralicitat o întreagă bibliotecă tratatistică a ultimului secol, transgresând praguri ideologice şi acostând în psihiatrie: cel al lui Mussolini, crescut, ca om de stânga şi jurnalist combativ, în forja marxismului şi confiscat, apoi, de mitul legionar al Romei antice? Ori al lui Hitler sedus de o epică ancestrală şi medievală şi cu care, apoi, seducând până la anestezie o întreagă naţiune, a culminat lamentabil într-o mitomanie coşmarescă?
Întrebarea ce anume face dintr-un om liber – ori presupus – un sclav şi, apoi, o unealtă la dispoziţia unui dictator şi a unui regim care ajunge să substituie un întreg sistem cu o persoană rămâne una dintre cele mai insidioase ale umanităţii în toată devenirea ei istorică. Şi rămasă fără vreun răspuns satisfăcător, în ciuda – ori tocmai din această cauză – numeroaselor explicaţii împachetate deseori în „programe” cu pretenţii doctrinare. Sau, mai rău, „ideologice”.
Revizitând, în baza propriilor experienţe, fiecare cu balastul propriu de abdicări şi de compromisuri, anii exasperantei maximalizări a ceauşismului, îmi vine în minte starea de stinghereală şi de efectivă jenă pe care am trăit-o, pe la începutul anilor `80, la spectacolul mijlocit de un text teatral încropit de un poet local. În prim-planul său, se afla, transfigurată, „figura” lui Ceauşescu, într-o ţesătură de decorative intrigi luate direct din arsenalul propagandei oficiale.
Stinghereală şi jenă nu numai individuale, ci colective: interpreţi şi public (convocat şi comandat), dar chiar şi oficiali, încurcaţi în faţa unui insucces cvasi-general (mesaj, regie, interpretare etc.). Iar oficialii abia dacă mai reuşeau să dea vina pe regizor şi pe realizatori reprezentaţiei. Înţelesesem însă cu toţii falsul împins până la caricatură, de altfel în perfectă simbioză cu grosul propagandei cultului personalităţii. Unica salvare rămânea, ca de atâtea ori, refugiul, în ambianţa familiei ori a unei cârciumi nocturne, în esopismul calamburesc, cu grija mereu veghetoare de a nu depăşi cadrul strict confidenţial, dincolo de care plana chiar cumpăna propriului destin.
Fireşte, cum partidul era în toate şi cum toate fuseseră înghesuite alandala într-un unicum personalizat, pe modelul cvasi-christic, asupra sa veghea o întinsă „legiune” de paznici ai unei ordini contrafăcute, efective şi resimţite ca atare. Lor li se adăuga, instinctiv ori subliminal, morbul fricii strecurate în intimitatea fiecăruia. O frică împinsă spre exasperare, resimţită dramatic din cauza incapacităţii de reacţie.
În basmocraţia generalizată, lentoarea balcano-meridională recalibrată pe de miticisme autohtone nu mai lăsa loc nici speranţei. Confiscată ori nu, Istoria fusese iarăşi re-scrisă, ca de obicei, de nişte „învingători”. Nişte cu acest nehotărât obligatoriu, fiindcă, în osmoticul areal al aceleiaşi Istorii, şi învingătorii se schimbă. Şi, aproape legic, devin… învinşi. Neşansa – a lor, dar mai ales a celor pe care şi-i supun – este că refuză calculul înfrângerii. Tributari, cum sunt, unei reprezentări despotice, ei plusează totul pe cartea fantasmagoricei… veşnicii.
