Am scris nu demult, în această rubrică despre nevoia re-lecturii operelor care ne-au marcat, într-un fel ori altul, viaţa. Resortul era acela de a re-descoperi, în alte contexte existenţiale şi la alţi parametri de maturitate, pagini, fragmente, nuanţe care ne scăpaseră la prima lectură.
Îl citam atunci pe Dostoievski, cu romanul său din tinereţe, „Nopţi albe”, ca şi pe Albert Camus, din a cărui operă aş prefera acum, mai mult decât celebrele „Ciuma” ori „Străinul”, acel relativ lung monolog al unui judecător penitent, care se află în cartea sa intitulată „Căderea”.
Nu m-am mirat că în sprijinul susţinerilor mele mi-a sosit un mesaj din Canada, de la un prieten, el însuşi poet şi universitar la Departamentul de Italianistică al Almei Mater din Montreal, Filippo Salvatore. În fapt, mesajul său se rezuma la un mai vechi articol, de prin anii 70, scris de marele scriitor italian Italo Calvino, cu titlul semnificativ în sine, „De ce să citim clasicii”. Din el preiau câteva argumente care vin în susţinerea tezei pe care o propuneam eu însumi cu ceva vreme în urmă.
„Clasice – îşi începe pledoaria autorul – sunt acele cărţi despre care trebuie spus că le recitesc şi niciodată „le citesc”.
Căci lectura la o vârstă fragedă se dovedeşte mai puţin instructivă din cauza lipsei de răbdare, a experienţei de viaţă, iar re-citirea la vârsta maturităţii conduce la regăsirea acestor constante intrate în mecanismele noastre interioare cărora le-am uitat originea.
Clasice sunt, de asemenea, cărţi ce exercită o influenţă particulară fie atunci când rămân în memoria noastră, fie când se ascund în pliurile memoriei, intrând în inconştientul colectiv sau individual.
Prin urmare, se poate spune că între a citi şi a reciti nu există o prea mare deosebire, căci o relectură a unui clasic e mereu egală cu prima lectură, fiindcă sentimentul descoperirii sale e acelaşi, iar despre cartea unui scriitor clasic se poate spune că nu sfârşeşte niciodată a spune ceea ce are de spus.
Calvino era de părere, într-un fel polemic faţă de sistemul promovat scolastic, că nu e recomandabil să precedăm ori, cu atât mai grav, să substituim lectura unui clasic prin intermediul paginilor istoric-literare ori critice despre cartea ori despre scriitorul respectiv, fiindcă şcoala şi universitatea ar trebui să înţeleagă că nicio carte ce vorbeşte despre o altă carte nu spune mai mult decât cartea însăşi. Din păcate, se întâmplă tocmai pe dos.
O carte clasică e o operă ce provoacă neîncetat o mulţime de analize şi de impresii critice şi acestea ne influenţează, chiar fără a ne da seama, pe durata întregii vieţi. Şi nu e vorba neapărat de a ne învăţa ceva ce n-am ştiut, uneori chiar trăim sentimentul de a descoperi în ea sentimente şi lucruri pe care le ştiam, dar nu realizam acest fapt, re-lectura readucându-le la suprafaţă din cutele memoriei.
Chiar şi atunci când, recitându-le, avem impresia că le cunoaştem bine, vom constata că vom descoperi de fiecare dată aspecte noi, neaşteptate, inedite. Şcoala are datoria să identifice pentru tinerii îndrumaţi spre lectură acele cărţi pe care aceştia să sfârşească prin a le considera şi asuma ca ale lor proprii.
O carte clasică e una care ne creează sentimentul că echivalează cu întreg universul în care trăim, aproape egală simbolic cu anticele talismane. Aşadar, cartea clasică a ta e cea care nu-ţi va rămâne nicicând indiferentă şi care îţi foloseşte spre a te defini în raport ori chiar în contrast cu ceilalţi. O carte clasică are calitatea şi privilegiul de a relega actualitatea de trecut, de a ne introduce într-un circuit de atemporalitate, ştergând hotarele dintre epoci şi, astfel, poţi retrăi alături de Homer, de Dante, ca şi de Proust, de Tolstoi ori de Rebreanu, cu sentimentul unei prezenţe vii în toate acele contexte.
Iar marele scriitor italian Calvino îşi încheie pledoaria sa apelând – şi e de reţinut acest lucru – la Cioran al nostru care scrisese în aforismele sale că «În timp ce îşi prepara cucuta, Socrate tocmai învăţa o melodie la flaut, iar întrebat „La ce îţi foloseşte?” a răspuns: „Să ştiu această melodie înainte de a muri”».
