Ce s-ar fi întâmplat… dacă? Reiau aici o teză resuscitată în dezbaterea publică din ultimul timp în cercurile culturale din Occident. Străveche – înscrisă, am putea spune, în chiar statutul nostru ontologic –, problema aceasta a lui „dacă” ne iscodeşte şi ne frământă zi de zi şi ceas de ceas.
Imposibil de ignorat, parte a zestrei noastre filogenetice, ea n-a avut, în decursul timpului istoric şi al celui personal, decât două soluţii, fără ca vreuna să satisfacă o cerinţă elementară a logicii. În tradiţia anonimă şi sapienţială, cu mici diferenţe între identităţi etnico-naţional-culturale, a sfârşit prin a fi omologată… destinului, sorţii. Cine n-a zis ori nu aude cu o frecvenţă în sine sâcâitoare apoftegme în chip de lamentaţie de genul „Dacă aş mai fi tânăr!”, sau, cu iz polemic niciodată asumat, „Dacă aş fi fost în locul lui” şi, în varianta nelipsită de cinism, disimulat, fireşte, „Dacă aş fi în locul tău!…”.
O ipostază, fiindcă de soluţie nici nu poate fi vorba, a acestei reacţii dubitative antrenând insinuant un joc al alternativei, ar constitui-o marea ei doză de gratuitate. Şi de puţină vanitate. Fiindcă, dincolo de caracterul ei de irealitate, imposibilitate (alternativa este exclusă), unica legitimitate ar rămâne, în aceeaşi ordine a vanităţii, promisiunea iluzorie a unui alt drum, alt făgaş, altă soartă şi, de ce nu, altă viaţă. Inutil a mai sublinia că resortul, ascuns ori evident, este plasat într-o pozitivitate. Sub semnul, adică, al unui „mai bine”, oricât de ipotetic şi totuşi alimentând, nostalgic când e vorba de trecut, adversativ când e vorba de prezent („Dacă aş fi în locul tău!”), ceva din rezerva noastră de oniric, acea aripă a visului gata de zbor dar care niciodată nu-şi va lua startul în realitatea fizică, palpabilă.
Cealaltă „soluţie” ori mai exact ipostază a lui „dacă” aparţine Istoriei, o insidie a istoriografiei şi a protagoniştilor acestui domeniu. Deşi grosso modo lucrurile se prezintă cam în aceeaşi ordine a imposibilului şi, în consecinţă, a gratuităţii, abordările par a fi – şi chiar sunt – mult mai aprinse. Şi mai conflictuale. Lucru firesc, dacă ţinem seama de activarea unor orgolii supra-individuale, comunitare ori naţionale. De aici, importanţa cu mult potenţată îndeosebi la nivelul discursului public a nuanţelor, deloc puţine şi cu un coeficient de disociere mult mai însemnat. Cum se ştie şi cum anticipam, pentru istorici problema lui „dacă” nu există. Ori nu îi este recunoscut rolul fie şi atunci când (dacă?) ea se regăseşte infiltrată, subînscrisă, cel puţin în paginile evaluative a unor evenimente. „Ce s-ar fi întâmplat dacă Mihai Viteazul n-ar fi fost asasinat în Câmpia Turzii!…” sau, pe un cu totul versant şi de impozantă actualitate, Cum ar fi arătat America şi Lumea dacă Kennedy n-ar fi fost asasinat…”.
Inutil – ba chiar angoasant – să pătrundem pe terenul, accidentat şi mocirlos, al… vechiului regim comunist ori pe cel al ceauşismului încă pus la păstrat, în dulapurile cu şi fără schelete. Aici, dubitaţiile lui dacă dislocă un spaţiu considerabil, oscilând între extreme de genul: „Ce-ar fi fost dacă, în locul Plenarei din iulie 1971, Ceauşescu ar fi ales drumul dezgheţului instaurat în 1968…” ori „Ce-ar fi fost dacă Ceauşescu s-ar fi decis, la începutul anilor ’80 să se deschisă către populaţie, fie şi măcar la nivelul aprovizionării alimentare…”. Gama lui „dacă” e neobişnuit de lungă, îndeosebi în aceste ultime ipostaze, însă vacuitatea alternativelor este aceeaşi.
În resemnata linie a sofiştilor, ceea ce (ne) mai rămâne din toate aceste posibilităţi dubitative ale problemei este sancţiunea nihilistă a oricărei tentative de ieşire din realitate. Crudă, uneori nemiloasă, dăruindu-ne clipe de recreaţie îndeosebi când ne îngăduie visul, chiar şi cu ochii deschişi, sfârşim, obosiţi de inutilitatea reflecţiilor, în cea mai insultătoare şi totuşi tonică dintre soluţii, aşa cum ne-a fost transmisă, prin veacuri, de părinţii părinţilor noştri: „Asta e, aşa vrut soarta!”. Ori, cu un plus de resemnare, „Aşa a fost să fie!”.
