Nu există perfecţiune decât ca ipoteză de parcurs, un nisus, ca resort spre împlinire prin valorificarea resurselor pe care le bănuieşti sub aparenţele clipei; nici fericirea nu-i un dat, ci doar provocare spre căutare, printr-un test al alegerilor ce definesc ceea ce îndeobşte numim, fără acea grilă disociativă atât de necesară, destin; numai „succesul”, spumos şi precar ca bulele de aer, răspunde elanului narcisiac, căci adevărata împlinire e invitaţie la efort şi la sacrificiu.
M-au intrigat totdeauna persoanele ce-şi exhibă opiniile ca pe nişte certitudini: intransigente cu ceilalţi, nu mai nici curiozitatea şi nici răbdarea să privească în ele însele cu un minimul de detaşare ce le-ar impune acele momente de reflecţie, în dubla şi antica semnificaţie a cuvântului, de auto-prezentare şi de meditaţie.
Surprins de vioiciunea cu care aruncătorii de pietre s-au încins într-un fel de sport naţional sfârşind într-o năuceală totală, mi-am exprimat, sub presiunea aceloraşi îndoieli, rezerva faţă de jocul acesta de taxinomii „procuriste”, crezând cu tărie că, indiferent de context (politic, social, moral), asumarea rolului de jandarm responsabil cu „sănătatea publică” desfide deopotrivă orice normă de civism etic. Orice judecată individuală rămâne parţială în structura ei dată, altminteri cade în sfera dictaturii, abolind minima pretenţie de democraţie pe care, altminteri, o invocă cu o savuroasă ipocrizie.
Un prieten mă trăgea, ieri, de mânecă tocmai pentru îndrăzneala unor astfel de amendamente; argumentul nu-i deloc greu de ghicit, fiindcă e subînscris în aceeaşi sferă a democraţiei ce permite fiecăruia dreptul la opinie. Întrebarea mea – dubitativă, să ne înţelegem – este dacă dreptul acesta e fără limite, fără adică o minimă rezervă de autoconstrângere etică şi, de ce nu, civică. Fiindcă nu mai e vorba, în cele mai multe dintre aceste cazuri, de respect pentru o poziţie adversă, ci de acel soi de intransigenţă iacobistă de care istoria, şi cea mare şi cea a fiecăruia dintre noi, nu duce lipsă.
Riscăm să confundăm astfel juisarea circumstanţială din toiul bârfei de la colţul străzii cu plăcerea estetică în faţa marilor împliniri ale spiritului uman: înjurătura golănească în budoarul miticismului nu poate substitui evaluarea critică faţă de o operă artistică şi de autorul ei, cu argumente adânc profilate.
Cât despre aspectul etic, trista şi caraghioasa, în bună parte, campanie anticomunistă din anii cincizeci activată în SUA mai ales în zona filmului ar trebui să ne facă să tresărim dinaintea riscurilor repetării unor greşeli pe care prea lesne le lăsăm astăzi în seama unor jocuri copilăreşti.
Atunci – ca şi acum, când batjocorirea unor valori cu scopul scoaterii lor din circuit – democraţia nu doar că a fost chemată în cauză, dar a sfârşit terfelită în chiar fundamentul ei mai profund.
Găsesc, de pildă, un mod exemplar şi care ar putea funcţiona ca model şi acum pentru situaţii similare, într-o pagină romanescă a marelui scriitor mexican Carlos Fuentes, în care, în vecinătatea unui actor american ce-şi salvase cariera, adică dreptul de a urca pe scenă să-şi continue profesiunea, prin ceea ce s-a dovedit mai târziu a fi fost o delaţiune la celebra comisie de jandarmerie strict ideologică din America. Iată, în toată dubitaţia cazuistică, auto-reflecţia eului narator:
Actorul vorbise, se spunea că „declaraţiile sale date în faţa Comitetului pentru Activităţi Antiamericane erau inofensive”. Furnizase numele celor care deja fuseseră numiţi sau care, deschis, se declaraseră ei înşişi comunişti. Nu a adăugat niciodată, ca să zicem aşa, un nume inedit la lista inchizitorului, însă, deşi nu a comis delaţiuni, în sensul strict al cuvântului despre nimeni, fapta morală rămâne aceea că a dat totuşi nume sau cel puţin le-a repetat. Cum să judeci acest act? Cooper a continuat să lucreze. Alţii, care au refuzat să vorbească, nu au mai pus piciorul pe platouri. Eu, care nu făceam parte din lumea politică americană, însă aparţineam unei lumi morale care o îngloba, mă zbăteam între convingerile mele de stânga şi etica mea personală contrară oricărui maniheism, facil şi, mai ales, celei mai mici bănuieli de fariseism. Se punea, oare, problema distingerii anevoioase, dar riguroase între cazurile de delaţiune activă, setoasă de sânge răzbunătoare, invidioasă, oportunistă şi cele legate de slăbiciunile sau alunecările la care toţi, probabil, suntem expuşi? Ambiguitatea morală a atitudinii lui Cooper îl făcea mai degrabă interesant decât vinovat. Unul, între atâţia, trebuia să fie semenul meu. Cine mă putea asigura că, în anumite circumstanţe, eu însumi nu aş proceda la fel ca el? Toată fiinţa mea intelectuală şi morală se răscula împotriva acestui lucru. Dar fiinţa mea sentimentală, umană, cordială, cum vreţi să-i spuneţi, mă îndemna să îl iert pe Cooper, aşa cum vreodată, poate, altcineva ar arma să îmi ierte mie ceva. Există fiinţe care se înfrăţesc astfel cu slăbiciunea noastră, pentru că noi înşine ne recunoaştem, cu o tresărire de inimă, în ei. Cooper nu merita o respingere din partea mea, ci mai degrabă o compătimire.
Cum spuneam, un modelator reflex în oglindă ca efect al autoanalizei de care nimeni n-ar trebui să fie scutit.
