Moştenitoare nemijlocită a străvechiului Imperiu Roman, cu un patrimoniu artistic impresionant conferindu-i statutul aproape unic de muzeu arheologic şi arhitectonic deschis al civilizaţiei occidentale de peste două milenii, Italia şi-a rezervat, în conştiinţa locuitorilor săi, şi numele de Belpaese („Frumoasa Ţară”). Apelativul acesta trebuie să dateze încă din primele secole ale Evului Mediu, de vreme ce el e folosit atât de Dante cât şi de Petrarca.
Ca o ironie a sorţii, din 1876 datează un tratat scris de un abate, Antonio Stoppani, consacrat cu acest generic, dar care, în original, era însoţit de subtitlul „Convorbiri despre frumuseţile naturale, geologia şi geografia fizică a Italiei”. Ironia, nelipsită de o conotaţie funebră, provine tocmai din caracterul seismic al Peninsulei, confirmat, documentat încă de la începutul secolului al XII-lea şi recurent cu o frecvenţă şi o periodicitate alarmante. Astfel, un cotidian milanez de miercuri, urmare a cutremurului devastator survenit în centrul ţării, într-una dintre zonele cele mai expuse, calcula 16 seisme numai de la 1900 până în prezent, cele foarte grave, de peste 5 grade pe scara Richter, însă cu consecinţe tragice, în pierderi de vieţi omeneşti şi în daune materiale consistente. Explicaţia unor astfel de urmări constă în specificitatea italiană, cutremurele fiind de mică adâncime şi, deci, mult mai distrugătoare decât cele de felul celor din zona Vrancei.
Miercuri noaptea, din nou un exasperant şir de cutremure a zguduit o micro-zonă de localităţi montane situate la confluenţa a trei regiuni centrale, Lazio, Abruzzo şi Le Marche. Clasificat la scara 6.0, seismul se înscrie într-o serie neagră, relativ recentă, începută cu cel din 1980, de la Irpinia, mai jos de Roma, soldată cu 2.914 victime, continuând cu cel din 26 septembrie 1997, din Umbria şi Le marche, de 5,6, soldat cu 11 morţi, dar cu daune materiale impresionante şi, mai ales, cu cel din 2009, care a pus la pământ oraşul L’Aquila, reşedinţă a regiunii Abruzzo, cu o magnitutine de 6,3 şi soldat cu 309 victime.
Întâmplarea a făcut ca să ajung la L’Aquila cu un an înainte de cutremur, la o manifestare academică şi culturală (atunci am susţinut o prelegere despre Brâncuşi studenţilor de la clasa de sculptură a Academiei di Belle Arti) şi, apoi, la un an după, în toamna lui 2010. Însoţit de o jurnalistă romană şi de fiica unei poete, cunoştinţă mai veche, am străbătut, la pas, străzile centrale ale unui oraş vestit pentru patrimoniul său arhitectural şi artistic antic şi medieval, „cutremurat” la rându-mi de dimensiunea catastrofei: din edificii (baruri unde îmi băusem cafeaua, sedii de instituţii unde participasem la colocvii şi la lansări de cărţi) nu mai rămăsese nimic.
Despre cutremurul de miercuri, s-a scris şi s-a vorbit de o altă funebră coincidenţă: doar trei secunde îl desparte, ca dată de producere, de cel de-acum 7 ani de la L’Aquila, la 3,32, cel de-atunci, la 3,36, cel de-acum; 40 secunde, cel dinainte, 20 de secunde cel din aceste zile; 309 victime în 2009, aproape 300 (din păcate, posibil în creştere) acum; un impresionant număr de morţi de tineri, studenţi (din cauza prăbuşirii unui cămin), atunci, nu mai puţin şocant numărul de copii căzuţi victime, acum, în cele trei localităţi lovite acum (cauza constând în perioada de vacanţă, copiii reveniţi la bunici ori la rude). Şi coincidenţele, concurând cu particularităţi nu mai puţin şocante, nu se opresc aici. Toate cele trei localităţi grav afectate, Amatrice, Accumoli şi Arquata del Tronto, fiecare aparţinând altei regiuni, au puţini locuitori, nedepăşind câteva mii, însă numărul mare de victime se explică prin natura sezonului estival, sfârşitul lui august fiind momentul de vârf al turismului zonal. Numai la Accumoli, spre exemplu, trăiesc 2.600 de persoane, însă seismul a găsit aici peste 10.000, potrivit declaraţiei primarului. La Amatrice, numărul turiştilor era de 10 ori mai mare, în condiţiile în care, azi urma să se desfăşoare cel mai mare eveniment estival din întreaga zonă, cea de-a 50 ediţie a Sărbătorii „ All’Amatriciana”, numele unui fel de paste difuz în toată lumea, prilej pentru cei 80 de oaspeţi cazaţi deja la faimosul Hotel-restaurant, „Roma”, distrus complet.
Şi ca în atâtea numeroase astfel de traumatice evenimente, nici de data aceasta nu lipsesc întâmplări de dimensiuni tragice pe care cu greu vreo ficţiune le poate egala: familii întregi decedate, fraţi despărţiţi (unul salvat după 16 ore, celălalt extras mort), o bunică salvându-şi, prin miracol instinctual cei trei nepoţei pe care s-a grăbit să-i ascundă sub pat. o tânără mamă supravieţuitoare, în 2009, la L’Aquila, ca şi acum, la Amatrice, dar pierzându-şi fetiţa de numai opt luni etc. etc.
O ţară frumoasă, bogată, cu un orgoliu naţional fără pereche, dar căreia natura – matrigna, adică „mamă vitregă”, cum o numise marele său poet modern, Leopardi, născut şi el nu departe de zona calamitată – îi vinde neobişnuit de scump dărnicia.
