Discuţiile în „formatul Normandia” (Vladimir Putin, Petro Poroşenko, Angela Merkel, Francois Hollande) prevăzute a fi reluate, la întâlnirea G20 din China, din debutul lunii septembrie, s-ar putea amâna, după ce serviciul de informaţii rus (FSB) a acuzat serviciul omolog ucrainian (SBU) de pregătirea unor atentate teroriste în Crimeea. Vladimir Putin a afirmat că discuţiile pe marginea acordurilor de pace de la Minsk „nu mai au nici un sens” în acest context. Că partea ucrainiană a dezminţit acuzaţiile ruse, explicând că „Kievul nu are ambiţia recuperării cu forţa a teritoriilor luate” nu a mai contat, şi Petro Poroşenko a estimat că incidentele sunt menite a furniza „un pretext pentru accentuarea presiunii militare asupra Ucrainei”. Unde, îndeosebi în regiunea orientală a Donbasului, situaţia rămâne tensionată. Deplasarea de către Moscova a sofisticatelor rachete antiaeriene S400 în Crimeea a augmentat tensiunea în Ucraina, alertând Washingtonul şi capitalele europene, începând cu Parisul şi Berlinul. Îngrijorarea este justificată. Deciziile belicoase ale lui Vladimir Putin năruie speranţele, destul de firave, ale Parisului şi Berlinului, părinţii acordurilor de pace de la Minsk, pentru a pune capăt confruntărilor din estul Ucrainei cu separatiştii susţinuţi de Kremlin. Occidentul se întrebă pe bună dreptate asupra adevăratelor obiective ale lui Vladimir Putin. Şi dacă unii îl compară cu un veritabil jucător de şah, alţii în consideră un jucător de poker abil, dispus să rişte la cacealma. Oricum, rămâne un redutabil tactician. De la blocarea acordului de asociere între Kiev şi UE, ceea ce a dus la declanşarea „Maidan”, apoi înlăturarea preşedintelui pro-rus Victor Ianukovici, instalarea actualului preşedinte Petro Poroşenko, multe s-au schimbat. Ocuparea Crimeei în primăvara lui 2014, considerată prima anexare cu forţa a unui teritoriu în Europa, după 1945, a antrenat şi o criză acută cu Occidentul, fără egal de la sfârşitul războiului rece, precipitând instituirea sancţiunilor economice reciproce. Susţinerea rebelilor separatişti din regiunile de Est a continuat. Slăbită de scăderea preţului petrolului, economia rusă continuă să resimtă consecinţele. Se spune că gâfăie. Urmările sunt seriose şi în plan diplomatic. Resetarea relaţiilor americano-ruse constituie acum o amintire. Europenii rămân divizaţi, o bună parte din liderii ţărilor membre UE fiind pro-ruşi pledează pentru ridicarea progresivă a sancţiunilor şi penalităţilor, deşi acordurile de la Minsk sunt literă moartă. Ori, tocmai acest aspect o irită pe Angela Merkel. Forţa lui Vladimir Putin, în opinia unor analişti, stă în slăbiciunea adversarilor. El afişează ostentaţie, cum s-a întâmplat cu Ankara, după doborârea avionului rus în Siria, în noiembrie 2015, după care cu mare pompă l-a primit la Sankt Petersburg pe Recep Tayyip Erdogan, reconciliere esenţialmente vitală pentru restabilirea schimburilor economice şi comerciale. S-a întâmplat ceva în ultimele zile şi Moscova se arată profund preocupată de operaţiunea turcă în Siria, în sprijinul rebelilor sirieni. Damascul vorbeşte de o violare flagrantă a teritoriului său. Susţinută de forţe terestre şi aeriene turce, efectivele armatei au vizat miliţiile kurde, dar şi Statul Islamic, din regiunea Djalaburus. Moscova vede în acest demers al lui Recep Tayyip Erdogan o posibilă agravare a relaţiilor dintre Ankara şi miliţiile kurde. Ankara urmăreşte un dublu obiectiv: împiedicarea rebelilor kurzi de a construi o regiune autonomă la frontierea de Sud şi bineînţeles distrugerea Statului Islamic. Cu această atitudine s-a declarat de acord Joe Biden, sosit la Ankara, unde a dialogat cu Binali Yildirim şi Recep Tayyip Erdogan. Dacă barometrul relaţiilor cu Ankara îl constituia, până deunăzi, respectarea democraţiei – atâta cât era – , mai nou s-ar putea să-l constituie relaţiile Ankarei cu Moscova.
