De la cine primim lecţii?

S-a vorbit mult, exagerat de mult, dar fără vreun beneficiu vizibil şi viabil, despre cumetrie ca unic praxis al politicii noastre post-decembriste. Activată clandestin, în baza unor reţete de sorginte cominternistă, cumetria s-a înfiripat, în culisele „revoluţiei” anticeauşiste, mai întâi prin activarea, la nivelul subsistemului nomenclaturist, a unor pioni cu tentaţii „reformiste” ale vechiului sistem în care deţineau funcţii şi roluri mai mult ori mai puţin omologate în fieful Puterii. „Regizorul-sforar” a fost, orice s-a spus şi se va mai spune, nimeni altul decât Ion Iliescu: chiar şi atunci când, vădit surprins accidente de parcurs ce impuneau schimbări radicale ale liniei pregătite, fostul activist de rang înalt tras pe linie moartă şi-a mobilizat o armată de susţinători, fie convocaţi pe podium (nucleul tare al revizioniştilor anti-ceauşti, cu Bârlădeanu, Brucan, Stănculescu ş. a., pe post de guru răspopiţi), fie un pluton de securişti exersaţi vocaţional în arta trădării şi, rămaşi, mult timp în umbră, posesori şi mânuitori de secrete, distribuite după criteriul intereselor grupurilor constituite ad hoc şi cu finalităţi cel mai adesea obscure, dar aproape obligatoriu veroase şi transformate în focare de corupţie.

Mărturisesc că alegaţiile de mai sus mi-au fost mijlocite de un editorial semnat de Cătălin Tolontan cu vreo doi ani în urmă, şi reactivat, fără vreo anume precizare, ieri, de unul dintre cei înregimentaţi media pro-Băsescu: „neutralitatea” acestei reactivări poate fi un disimulat semn al pregătirii abandonării bărcii prezidenţiale intrate la apă şi la a cărei cârmă a fost unsă, spre nemulţumirea unei bune păţi din „elita” mediatică a Preşedintelui în funcţiune. Însă nu detaliul acesta – demn de analize mai aplicate – mi-a atras atenţia, cât supoziţia lui Cătălin Tolontan de o actualitate mai mult decât evidentă.

El pornea, în  februarie 2012, adică în plină glorie politică potenţată şi ministerial (a nu se uita faptul că „mentorul” blondei torpilatoare de… bărci politice a numit-o şi re-numit-o, inclusiv cu prilejul gajului la candidatura pentru Cotroceni, cei mai „performant ministru” postcedembrist!), de la o afirmaţie a Elenei Udrea de un cinism grobian. Şi care merită reprodus:

“Pentru cei care cu adevărat sunt nemulţumiţi şi şi-au spus nemulţumirea în stradă avem toată înţelegerea şi încercăm să găsim soluţii la problemele lor. Pentru ceilalţi, care fac din asta politică, eu zic că e mai bine să treacă la muncă!”

În această elucubraţie mediatică, candidata minusculului PMP îşi dădea, cum se spune, arma pe faţă. Căci trimiterea la muncă, dincolo de faptul că aminteşte unul din sloganele preferate şi tabuizate ale vechiului regim comunist, împotriva sechelelor căruia luptă toţi băsescienii sub stindardul unei mânii anti-proletare, nu rezona deloc cu propria-i biografie. La întrebarea, altminteri retorică, a jurnalistului de la GSP, cât a munci Elena Udrea până acum (până atunci, adică, şi mai departe până în acest momentul de graţie stelară pentur ea!), răspunsul, extins la majoritatea covârşitoare a politicienilor noştri din toată perioada tranziţiei, ar reprezenta în sine un prilej de analiză socio-etico-psihologică.

Şi aici se află una din rădăcinile cele mai teribile ale deflagraţiei, sociale şi istorice, pe care o trăim de un sfert de secol în care lupta politică e susţinută de indivizi fără vreun impact cu realitatea vie, desigur, a muncii, hulite, scoase din retorică populistă a unor programe pe care, de regulă, nici liderii la vârf ai unui partid nu le cunosc ori folosite excesiv şi ipocrit în discursuri cu predicate „abuzate” retoric.

Dacă, fie şi în circumstanţe nu tocmai echitabile şi nu totdeauna în spiritul unor criterii de performanţă, un dascăl, un medic, un tehnician, ca să nu mai vorbim de cei din sectorul IT, sunt supuşi unor examene şi teste menite a le atesta abilitarea în profesie, cei ce pătrund urcând scara ierarhiilor în politică n-au de trecut decât testul cumetriei, tradus în fidelitatea faţă de şef şi în slujirea unor interese cu reguli fatalmente parşive. Principiul machiavellian cu scopul şi cu mijloacele, şi acesta scos în aceeaşi manieră analfabetică, din semnificaţia textului marelui florentin, e unica măsură a testului politic, iar rezultatele sunt la vedere: subiecte de calambururi, de şuete şi de scenete de un comic plumburiu şi scandalos. Cine sunt, aşadar, aceşti „dascăli” fără patalamale, dar reciclaţi la demnităţi politice şi publice  ca la un învăţământ la distanţă? Ori unul cu … fără frecvenţă? Şi în ce bază ne oferă ei „lecţii”? Răspunsul nu e de căutat în cv-urile lor mai degrabă contrafăcute. Nici, ca într-o mai veche glumă, în… apă. Ci el trebuie asociat şi propriei noastre lipse de reacţie, prin lentoarea cu care accedem noi înşine, când rareori o facem, la setul de sancţiuni pe care un stat de drept şi o democraţie ni le oferă.