Astăzi şi mâine sunt programate alegeri prezidenţiale în Egipt. Ele sunt pe larg comentate prin faptul că singurul contracandidat al mareşalului Abdel Fattah al-Sissi, marele favorit al armatei şi al mediului de afaceri, este Hamdine Sabahi, „unul de-ai noştri”, cum sună principalul său slogan de campanie. Dar dificil de făcut faţă „maşinii” pro-Sissi. Care n-a mai pierdut timpul în a se întâlni cu poporul. Oficial, „discreţia” sa a răspuns unui motiv de securitate, după ce a scăpat din două tentative de asasinat. În realitate, fostul ministru al Apărării, veritabil om forte al Egiptului, după înlăturarea lui Mohamed Morsi, se vede deja învingător. Paradoxal, cu excepţia acestuia din urmă, toţi liderii Egiptului au aparţinut armatei. Şi, în context, al-Sissi este considerat omul situaţiei, singurul capabil să restaureze ordinea, să pună capăt insecurităţii şi să relanseze mediul economic după „primăvara arabă”, văzută la Tel Aviv ca „noaptea arabă”. Fiindcă venirea Fraţilor Musulmani la putere a mărit îngrijorarea în această regiune şi aşa destul de fluidă. Născut în 1954 la Cairo, Abdel Fattah al-Sissi este un militar de carieră, care şi-a făcut studiile în academii britanice şi americane. „Primăvara egipteană” l-a adus în scena politică, devenind în 2012 ministru al Apărării şi comandant al forţelor armate, până în 2013 vicepremier, perioadă în care avansează de la gradul de general la cel de mareşal. Se spune că se consideră un predecesor al lui Gamal Abdel Nasser, preşedintele naţionalist egiptean (1956-1970). În realitate, Sissi nu este nici Nasser, nici Sadat (1970-1981), ci mai aproape de Mubarak, în toată splendoarea acestuia. Acceptarea lui derivă nu atât din faptul că a declarat „război contra terorismului”, cât din buna relaţie pe care o are cu liderii israelieni. Care n-aveau nevoie de o zonă inflamată în vecinătatea imediată. Toate discuţiile despre înlăturarea lui Morsi, la un an după ce fusese ales prin sufragiu universal, din partea Fraţilor Musulmani, au mai puţină importanţă, date fiind erorile săvârşite de aceştia. Idealul democratic pentru o ţară cu asemenea fracturi, inclusiv religioase, rămâne un deziderat.
