Un jurnalist autohton, cultivat, îngăduitor cu opinia celuilalt, bine crescut, cu o compactă experienţă de viaţă, în fine dotat cu destule alte calităţi, între care şi virtutea de a asculta, care îl particularizează în peisajul media, Emil Hurezeanu, s-a arătat impacientat, la Digi 24, pe tema „spectacolului justiţiarist”. În opinia jurnalistului, „România este o ţară gripată din foarte multe puncte de vedere”. De regulă, Emil Hurezeanu ştie ce vorbeşte. În legătură cu foştii preşedinţi, foştii miniştri, chemaţi la Parchetul General sau DNA, Emil Hurezeanu spunea că statul are nevoie, şi el, de o pedagogie internă, de o restructurare, nu de o destructurare permanentă. „Nu aş accepta ca un fost preşedinte să fie umilit”, a mai spus Emil Hurezeanu, reamintind că „francezii şi germanii reuşesc să-şi mumifice idolii cetăţii, să-i suspende din viaţa publică, în loc să-i întemniţeze”. Corectă evaluare. Şi deplin prizabilă, dacă privim spre Hexagon. „Suntem înrăiţi, transformăm totul în rău. Suntem printre popoarele Europei cele mai înrăite. Am avut atâţia ani de pace, am scăpat de comunism, am scăpat de dictatură, dar acum suntem într-un moment foarte periculos”, a mai spus Emil Hurezeanu, un analist care se informează minuţios, ştie multe lucruri, evaluează atent, construieşte ipoteze căutând explicaţii şi sensuri. Reacţia sa, aidoma unui strigăt, survine însă într-un moment în care avem aparente derapaje faţă de un cod comportamental dat, deşi ne purtăm cum ne purtăm unii cu alţii, nu pentru că ignorăm sau încălcăm nu ştiu ce reguli de bună purtare, ci pentru că nu ne mai gândim unii la alţii, pentru că nu ne mai interesează raporturile noastre cu ceilalţi, pentru că nu ne mai luăm răgazul de a medita asupra gesturilor noastre, asupra rostului nostru comunitar. Avem, fireşte, şi circumstanţe atenuante: un ghimpe acut al necesităţii, urgenţe cotidiene, relieful vieţii imediate. Şi multe altele. Raporturile dintre oameni nu se mai reduc la o roză graţie decorativă, dar, în opinia jurnalistului amintit, „trebuie să dispară frica şi să existe o amortizare a actului justiţiarist”. „Suntem într-un moment de balanţă foarte sensibilă între efectele principale, care încă nu şi-au atins ţinta, şi efectele secundare care parcă blochează toate celelalte energii din jurul vectorului principal”. Aluzia este, fireşte, la o inhibare resimţită a întregului tonus administrativ. Nu excelează nici tonusul economic. Şi, totuşi, la sagacitatea sa, Emil Hurezeanu nu găseşte explicaţii plauzbile la geneza a ceea ce semnalează pe bună dreptate. De teama premiselor false, din alte motive nedesluşite, ca de pildă subtile dedesupturi, rămânem în expectativă. Întrebându-ne doar cât o să dureze ceea ce trăim.
