Tudor Arghezi şi confuzia de la funeraliile sale!

O captivantă naraţiune autobiografică a marelui editor al operei lui Liviu Rebreanu, în 23 de tomuri, o ediţie monumentală, care l-a preocupat asiduu întreaga viaţă, Niculae Gheran oferă în 4 capitole, eminamente memoralistice, prilejul unei referiri aproape picante, în relatarea funeraliilor lui Tudor Arghezi. În seara zilei de 16 iulie 1967, Baruţu Arghezi –fiul scriitorului- anunţa moartea „tăicuţului” cu rugămintea unui anunţ în presă şi alte instituţii oficiale. De la CC al PCR, indicaţia lui Ion Stoian, pentru Alexandru Balaci, a fost strict cazonă: „să se dea cu litere mari: a murit acad. Tudor Arghezi”. „Cum acad. Arghezi?”, s-a impacientat Balaci. „În conştiinţa literară nu a fost şi nu rămâne drept academician. E suficient să se scrie numele lui: poetul Tudor Arghezi”. „Nu, nu, să se dea cel mai mare grad pe care l-a avut”. A doua zi Ceauşescu ar fi convocat, în regim de urgenţă, ispravnicii de resort. Manea Mănescu, care secretar al CC fiind, coordona şi domeniul culturii, amintitul Ion Stoian şi pe dirijorul secţiei de presă Sion Bujor. Între invitaţi, Zaharia Stancu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Pompiliu Macovei şi Alexandru Balaci în calitatea lor de preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Ceauşescu, care a avut rolul de principal regizor din umbră la funeraliile lui Arghezi, după ce a citit ştirea apărută în presă cu voce tare şi-a îndreptat privirea către aparatcicii săi: „cine e cretinul care a dat această ştire?”. „Eu, tovarăşe secretar general” ar fi răspuns promt Ion Stoian, fără ca replica lui să fie urmată de vreo dojană. Pe Ceauşescu îl deranjase doar caracterul lapidar al ştirii simţind nevoia unui necrolog cu date despre om şi opera lui. A urmat o întreagă tevatură, o frământare fără margini, în faţa unor detalii biografice. Să nu uităm că, totuşi Arghezi şi nu altcineva a scris Baroane. N-a fost o bagatelă. Lui Arghezi îi plăcea să povestească amănuntele arestării şi deportării sale în lagărul de la Târgu-Jiu. Depinsese doar de câteva minute ca Gestapo-ul să pună mâna pe el. Provocase o adevărată tguduire seismică aptă să-l coste capul. Autorităţile româneşti îl ridicaseră şi spre a preveni amestecul nemţilor, ofiţerii de poliţiei primiseră ordinul să controleze la fiecare gară prezenţa lui Arghezi în compartimentul păzit de jandarmi. S-a convenit în privinţa termenului de monah, în detrimentul celui de călugăr. În fine, când totul s-a terminat „toată ceata lui piţigoi” s-a prezentat cu necrologul la Snagov, unde a primit viza lui Ceauşescu, care va participa la adunarea solemnă de la Atheneul Român, programat în ultima gardă de onoare, alături de prim-ministru, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi de ministrul Culturii. La vremea decesului lui Arghezi, întâmplarea făcea că toate cadrele de conducere din ministere şi alte instituţii, mai puţin membrii guvernului să nu aibă dreptul la maşină de serviciu. Din această pricină cortegiul funerar s-a mişcat şontâc-şontâc. A doua zi, în multe cabinete din ministere, de la Comitetul Central, edituri, teatre şi muzee nu s-a lucrat. Temporarii deţinători de portofolii, atunci mari, după aia mici sau deloc, aveau febră musculară.