S-a prăpădit prematur, brutal şi de-a dreptul consternant, cel care a fost, ani buni, primar al comunei Podari, una din marile localităţi rurale ale Doljului, cu peste 6.500 locuitori, poartă sudică a Craiovei. O anticameră a marelui municipiu, bine gospodărită, vie, chiar plăcută ochiului celor care o traversează. Constantin Gheorghiţă s-a stins din viaţă, la spitalul Samador, din Capitală, în urma unei intervenţii chirurgicale, s-a spus minoră, pe cord. Plecase încrezător în reuşita operaţiei, se autosugestionase, şi aştepta doar să revină acasă la Podari, unde îl aşteptau treburile cotidiene ale primăriei. Şi nu a mai revenit, cum plecase. Din păcate. Primar de la primele alegeri locale, democratice, în 1992, Constantin Gheorghiţă a fost reales de fiecare dată de oamenii Podariului cu procente covârşitoare. Pentru felul său calm şi cumpătat de a discuta cu oamenii, pentru bonomia sa, optimismul şi abnegaţia cotidiană, în gestionarea treburilor curente, în a lăsa însemne durabile în urma sa, în toate satele componente – Balta Verde, Branişte, Gura Văii, Livezi – ale localităţii Podari. Şi discuţia este lungă, fiindcă teafăra localitate are de acum infrastructura deplin necesară pentru a fi considerată una prizată spiritului european. S-a zbătut pentru proiecte pe fonduri europene, s-a bucurat nespus la venirea elveţienilor de la gigantul Clariant, care intenţionează să construiască o fabrică de etanol celulozic, s-a arătat mereu şi mereu interesat de calitatea serviciului public al oamenilor primăriei. Constantin Gheorghiţă de la Podari s-a stins prematur şi fulgerător din viaţă la numai 63 de ani. O veste tristă. Podariul fără Gheorghiţă, chiar dacă ştim, din vorbe mari, nimeni nu este de neînlocuit, îi va pomeni mereu numele. Ambiţios ca toţi doljenii adevăraţi, harnic cât se poate, a vrut ca Podariul său natal, lipsit de industriile de odinioară, să nu îşi piardă orice cadenţă a dezvoltării economice şi urbanistice. A vrut să fie mereu „un primar de top”, în pofida vânturilor reci, pe care nu le mai pomenim. Nu a scăpat de şicanele „unora”, cum nici mărul de soi, cu roade, nu scapă an de an de tot felul de provocări. Fără a divulga în vreo împrejurare, se dorea luat în seamă pe meritele lui concrete, comensurabile, nu pe baliverne şi peste toate era un om de cuvânt, cu suflet bun şi vorbă cumpătată. Mistuit lăuntric de neliniştile care îl măcinau nu a crezut o clipă că şi stejarul aparent falnic poate fi doborât uneori de o pală de vânt. L-am întâlnit ultima oară, chiar înaintea plecării în Capitală, după ce ieşise de la frizeria din vecinătatea sediului cotidianului nostru şi nu am crezut o clipă, cum nu pot crede nici acum, că îmi zâmbea pentru ultima oară. Constantin Gheorghiţă, un oltean de ispravă, ca mulţi alţii, pe care i-a dat lumea Doljului, nu a vrut în ruptul capului să facă doar umbră pământului. S-a dus. „Fiecare om când moare este împărat”. Cadenţă de vers, percuţie de axiomă. Moartea lui Constantin Gheorghiţă nu e paşaportul spre onorabilitate şi scurtătura spre soclu. Faptele sale vorbesc. Nu a fost boreal şi imaculat, a fost un om obişnuit, care nu e avansat ca defunct nici monumentalizat. Asta e treaba comunităţii locale. Şi astăzi, după ora 12, lumea Podariului îşi va lua rămas bun de la un fiu al său, care a slujit-o, dintr-o convingere funciară, că pentru asta era născut.
