Ceauşescu, Pinochet, Franco…

A spus ceva, deloc inspirat, chiar neatent la nuanţe, ca de obicei, ministrul Apărării, Radu Miruţă, cu privire la patriotismul fostului lider comunist de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, în contextul zilei sale de naştere (26 ianuarie), şi evident a fost luat în primire de… anti-ceauşiştii post-comunişti, printre care şi deputatul excesiv de vocal Victor Ponta, cu apartenenţă politică mereu schimbătoare. Cum nu pot măsura amplitudinea „prostiilor” lui Radu Miruţă, le-aş spune mai degrabă „naivităţi”, referitoarea la patriotismul funciar al lui Nicolae Ceauşescu, ani buni luat în seamă pe scena politică internaţională, pentru multe gesturi de referinţă, în politica sa externă, pot în schimb reflecta la „dilema” lui Victor Ponta, repet ales pe listele PSD, de care s-a despărţit (în absenţa afinităţilor), care nu înţelege „de ce am ajuns ca oamenii politici să fie chiar mai incompetenţi şi mai slab pregătiţi decât pe vremea lui Nicolae Ceauşescu”. În logica găunoasă a lui Victor Ponta, întreaga administraţie centrală şi locală, întreg aparatul de partid de la toate palierele vieţii economico-sociale, erau impregnate cu idioţi solemni „puşi de partid” ş.a.m.d.. Adică ţara nu mai producea decât mediocrităţi. La o asemenea insanitate e greu, dacă nu imposibil, de dat răspunsuri adecvate. Se spun destule prostii, unele monumentale, cântate şi descântate, în legătură cu ceea ce am trăit. Petre Ţuţea, o personalitate prea puternică, pentru a ceda consecvenţelor de duzină putea fi şi nedrept, excesiv, uneori doar de dragul efectului sau dimpotrivă neaşteptat de acomodant. Elogierea lui Nicolae Ceauşescu ca patriot, care i se atribuie, este o realitate contextuală şi a avut o imensă încărcătură emoţională. Atât şi nimic mai mult. Experienţa politică, de luat în seamă, a ex-premierului Victor Ponta, care se consideră enciclopedic în comparaţie cu Radu Miruţă, noroc că nu ne atacă nimeni, nu substituie cunoştinţele necesare, serioase, pentru a intra în vorbă. O greşeală impardonabilă, de la care se pleacă, este aceea că pentru nu puţini România a apărut pe harta lumii după 1990, şi n-a existat înainte. Este adevărat însă că n-avem de ce să fim nostalgici. Şi vocile nostalgice sunt chiar firave. Nimănui, cu toate „ţiglele la locul lor”, nu îi este dor de aburul sulfuros al disciplinei de partid, de cele două ore de televiziune omagială, de ordinea poliţienească şi amnistierea infractorilor de drept comun, la intervale de timp regulate, de stadioane în care tinerii scriau lozinci cu trupurile lor, de aplauzele comandate ş.a.m.d., decât printr-o schimonosire a memoriei. Instinctul general uman de a recupera trecutul, orice trecut, ca pe o valoare tezaurizabilă, în care răul devine o amintire vag euforizantă, face ca şi la „alţii” să vedem răsuciri de atitudine de neînţeles şi poate şi greu scuzabile. Fără a stărui pe seama nostalgicilor lui Franco în Spania, unde a fost un război civil, în care paradoxal românii s-au regăsit în ambele tabere, surpriza, dacă o putem numi aşa, este alegerea lui Jose Antonio Kast (59 ani) controversatul candidat ultraconservator, ca preşedinte în Chile, unde îi succede lui Gabriel Boric, ceea ce marchează cea mai categorică virare la dreapta a electoratului, de la sfârşitul dictaturii militare în 1990. Victoria sa marchează cea mai recentă performanţă a dreptei renăscute în America Latină, după ce Daniel Noboa în Ecuador, Nayib Bukele în El Salvador şi Javier Milei în Argentina au ajuns la putere. Jose Antonio Kast l-a lăudat deschis pe fostul dictator de dreapta din Chile, Augusto Pinochet, fratele său a fost ministru în timpul dictaturii menţionate, iar tatăl său… nu mai continuăm. Dictatura militară, întinsă pe 17 ani, marcată de încălcări brutale ale drepturilor omului, dispariţii forţate şi politici economice de piaţă liberă, experimentate în Chile, toate acestea au fost trecute în uitare. Nu toate lucrurile sunt în regulă astăzi, avem o coaliţie heteroclită, la guvernare, care nu îşi armonizează vocea, şi nici nu are în componenţa ei oamenii potriviţi. Provocările sunt însă mari, altele în comparaţie cu perioada premergătoare evenimentelor din Decembrie 89, şi privirile ar trebui să fie îndreptate spre ziua de mâine, fiindcă de cea de ieri suntem lămuriţi. Că o mai evocăm din când în când este absolut firesc şi în acelaşi timp scuzabil.