Se vorbeşte rar de Botoşeşti Paia, deşi aşezarea datează, spun documentele de arhivă, de pe la 1864 şi conform ultimei împărţiri administrative este formată din satul cu acelaşi nume. O comună santinelă, la drumul ce duce spre platoul Bâcleşului, din Mehedinţiul vecin. O comună cu o populaţie de sub 1.000 de locuitori, aşadar măruntă, care a apărăt cu sânge ţărănesc, în toată istoria locului, pământul roditor, atâta cât este, în al cărui perfect simplu plouă cu soare, cum ar zice poetul. Botoşeşti Paia sună cazon şi nu întâmplător, dar aici se află un poligon militar de tragere, sinonim cu o eternă santinelă a speranţei. Un paradox: nefericirea n-a fost o toană, ci o stare de spirit. Asta şi altă dată, dar şi acum. Peisajul locului este însă fabulos, la ceasurile toamnei târzii. Prefacerea vremurilor se resimte totuşi, la tot pasul. Sandu Opran, primar la al doilea mandat, încă plin de viaţă păstrează destule rezerve de optimism şi crede că partida nu e pierdută. Are câteva proiecte în curs de execuţie şi printre ele căminul de bătrâni, centrul zonal de abandon bătrâni şi copii, staţia de încărcare maşini electrice, drumul asfaltat spre unitatea militară, iluminatul public modernizat ş.a.m.d.. Încearcă, pe cât îl ţin puterile, să mişte nişte lucruri din loc, dar uşor nu este. Recent, comuna a avut „Sărbătoarea toamnei”, prima ediţie, cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj şi Muzeului Olteniei – Secţia de etnografie, la care s-au etalat produse tradiţionale, porturi locale, s-a auzit vocea lui Liviu Olteanu, a grupului Greceşti-Cernăteşti, dar şi acordurile formaţiei Cristiana Buzatu Band. A fost un eveniment plăcut, remontant, aşa cum au şi alte localităţi din zonă. Botoşeşti Paia este un sat doljean, rareori pomenit avantajos, în care bărbaţii, atâţia câţi mai sunt, de când se ştiu au mâna vătămată pe arme, pe plug şi pe coasă. Istoria locului spune că sătenii au plecat la oaste, în primul război mondial şi pe obeliscul de marmură se poate citi în memoria celor căzuţi: Comuna Botoşeşti Paia – Recunoştinţă veşnică fiilor ei căzuţi în războiul 1916-1918. Se munceşte până pârăie oasele, cu sudoare şi la o socoteală simplă amănunţită, oamenii locului se ridică surâzând peste orice impas. Comuna contează pe vreo 10 crescători de ovine, chiar de mare fală, precum Ştefan Militaru, Dan Militaru, Alexandru şi Ionele Purcaru, crescătorul de vaci de lapte Doru Militaru, dar şi alţii. La marginea unui an agricol calic, din cale afară, motive multe de satisfacţie nu sunt, dar viaţa merge înainte, şi cei din Botoşeşti Paia –dârji de când se ştiu, adică din tată în fiu- nu vor să piardă, cum spuneam partida, în nici o împrejurare. Ei privesc spre ziua de mâine, la fel ca noi toţi ceilalţi, animaţi de un optimism funciar, nevindecabil. Şi poate totuşi ziua aceea va veni.
